Duzina de cuvinte, adică două seturi...

Dau pagina cu milă şi pe fila albă
ezit să scriu, ezit să desenez.
Vreo câteva secunde înlănţuite-n salbă
aştept să se întâmple un sâmbure, un miez.

Dar sâmburii nu ies din filele nescrise.
Nicio viziune nu răsare din nimic.
Stiloul nu alunecă însingurat prin vise,
ci-l poartă palma, în podul ei cel mic.

Neliniştită, mâna înscrie şir de semne
prin care ochiul trece de coala de hârtie
spre zări nebănuite, tăcute şi solemne,
spre murmur neşfârşit şi spre idee vie.

Nu e nimic măreţ într-o hârtie goală.
Un gând ce, nechemat, izbeşte-n poarta minţii
o poate-nnobila şi dintr-o simplă coală
devine giuvaer cu pietre şi înscripţii.

Iau foarfeca şi-o tai pe o diagonală.
Gândul ciuntit îl răsucesc pe jumătate.
Silabele înstrăinate se cheamă cu sfială
şi se lipesc anapoda, aşa, desperecheate.

***

Mă uit ca mâţa-n calendar la ce e scris pe filă
sau ca viţelul ce se-ntoarce de la păscut acasă
şi, derutat de poarta nouă, se scarpină de plasă
şi cu copitele frământă întruna în argilă.

Să ştiţi că eu până acum nu am avut viţei,
dar de pisici sălbăticite ograda îmi e plină
şi-au invadat de-o vreme-ncoace şi-o parte de grădină.
Un clan de fiare-n jungla curţii care pretind că-s lei
cu mersul îngâmfat, elastic, cu salturi de-acrobaţi
se-aruncă după câte-o frunză de parc-ar fi cârnaţi.

Mai am nevoie de o mâţă ca să formez echipa
de fotbal care fugăreşte ce dă toamna pe jos:
frunze şi câte-un măr stricat de viermi şi ros.
Pisica neagră, ceasul rău şi îndeobşte clipa
în care şoarecele s-a gândit să intre la căldură
se cheamă toate ghinion lovind în creatură.

N-am adunat clanul de mâţe, mă rog, pardon, de lei
să caute la mine-n casă, să prindă şoricei
fiindcă îl înlocuiau cu mii de puricei.
Am pus otravă dintr-o pungă. Culoarea-i azurie
îndeamnă şoarecul să intre-ntr-o dulce reverie
şi-apoi s-adoarmă fericit pentru o veşnicie.

Păcat că n-a primit din start putinţa să-şi aleagă
clipa eternă, aceea care i-a fost lui cea mai dragă.
Păcat e şi de-a mele mâţe că mie mi-a fost milă
să fi pus mâna pe furtun şi, c-o mişcare-abilă,
să fi ţintit un jet de apă direct în blana lor
şi să înec toţi paraziţii, să-i văd pe toţi cum mor.

Poate că iarna să-i stârpescă când gerul aprig muşcă.
Eu umplu un pahar cu ţuică şi-n loc să beau o duşcă,
vărs în zăpadă-un strop de-alcool, să fie de pomană
pentru toţi paraziţii noştri având sau nu o blană.
(2014)

Astăzi duzina s-a-nchegat din două jumătăţi,
cu mare caznă şi târziu, şi nu ca alte dăţi
când muzele-mi şopteau cuvinte. Încă mai am noroc:
Eddie-a lăsat poarta deschisă ca să intrăm în joc
şi-n noaptea asta friguroasă... Ca să mă încălzesc
măcar în suflet ştiu reţeta: ceai cald şi vă citesc.