Scânteie

Scânteia se stinge-n cenuşă, să ştii,
când focului aer nu-i ajunge destul,
când îl sufocă măruntul şi când nesătul
de visare albastră uiţi cum să fii.

Am pierdut-o cândva şi nici n-am simţit
că-mi lipseşte aripa, căci nevoie n-aveam
când târâş îmi duceam povara. Eram
o tăcere prelungă-n cuvânt amorţit.

N-o doream înapoi între clipele seci,
n-aşteptam o minune să-mi aprindă surâsul
ori lacrima limpede să răscoale iar visul.
Despicam fără noimă bătucite poteci.

Încovoiată sub vreme de corvezi, neiertată
de-amănuntul cerându-şi un drept prea nedrept
să supună un suflet ori un gând înţelept
sub nimicul vremelnic m-am găsit dintr-o dată.

Coborâsem adânc într-o searbădă vale
în care lumina se schimba în tăcere.
Am aprins o scâteie arzând în durere
şi-am ştiut de atunci că mi-e singura cale.

Şi dacă durerea n-ar fi fost să m-aleagă,
dacă măruntul mi-ar fi fost de ajuns,
mulţumită de clipă fără muguri în plus
pe umeri acolo unde-i povara întreagă?

Sau dacă-n durere, îngropată-n cenuşă,
m-aş fi găsit sufocată şi stinsă mereu?
Dacă uitasem de tot să fiu eu?
Dacă în suflet se-ncuiase o uşă?

Astăzi surâd şi scânteia mi-e vie.
Nu-mi pasă că-s unora doar motiv de mirare,
o fiinţă ciudată, rătăcită-n visare.
Nu-i searbădă clipa şi nici eu pustie...
(2014)

Răspuns la o întrebare pusă de psi.

O călătorie spre centrul inimii

În miezul ei speranţa mai pâlpâie, se zbate,
o singură lumină ce şi-a legat cuvântul
de viitorul neştiut. I-i stăpânit avântul
de murmurul tăcerii ce-n întuneric bate.

Am prins-o între ziduri: o ultimă cetate.
La porţi am pus zăvoare şi lacătele grele
lasă să treacă luna şi doar câteva stele
dincolo de tăcerea care statornic bate.

Mi se aştern fuioare din frunzele uscate
la umbra lor şi vântul anume le adună,
grămezi dintr-un trecut, ecou ce mai răsună
prin lungile tăceri prin care încă bate.

Îmi stau de pază răni aproape vindecate
ce-şi caută uitarea veghind pe metereze
şi-s încă dureroase şi, parcă, mult prea treze
când în cetate ritmic tăcerea-n tihnă bate.

Se-aude o chemare mai nouă decât toate
şi lacătele cad, porţi se deschid în şoaptă,
ca fumul se destramă zidirile şi-aşteaptă
al altei inimi zvon, tăcere ce-altfel bate.

Ziduri, zăvoare, toate deodată sunt uitate.
În loc, un cântec blând îşi murmură visarea
şi umple în cascade cu armonie zarea.
În necuprinsul ei, fără de zid cetate,
liniştea se aude de două ori cum bate.
(2014)

Călătorim în inimi prin poartă de cuvânt.
Îşi zămislesc povestea şi-o dăruie apoi.
Luăm ce ne dăruiesc şi cu emoţii noi,
îmbogăţiţi c-un zâmbet, vânăm acelaşi vânt...

Amurgul tăcerilor

Cad stele şi dor
în amurgul tăcerii
lacrimi lumânări.

Amurgesc tăceri.
Din sângele lor, în gând,
răsar cuvinte.

Iubiri în amurg
destramă tăcerile
fâşii de suflet.
(2014)

Răsar cuvinte
în amurgul tăcerii,
se fac psi-luneli.

Un inorog în miezul unui vis

Un inorog, o nălucire de vis în catifeaua nopţii,
vindecător de suflete cu dar de alinare,
sălbatic în avânt şi blând în căutare,
şi-a împletit cărarea cu drumurile sorţii.

Un alchimist naiv ce încerca o alipire
între destinul său şi aurul ideii,
plecat asupra lumii şi ignorându-şi zeii,
s-a întâlnit cu inorogul şi-albastra lui privire.

―Tu, înţelept ce vindeci dorinţele deşarte
şi cureţi răul cu apă de izvor,
să-mi dai puterea să uit de necuprinsul dor
care mă mână zi şi noapte din mine mai departe.

Lasă-ţi albastrul din privire să inunde
inima mea ce jinduieşte pân' dincolo de zare
sau, dacă nu, condu-mă pe-a timpului cărare
şi-arată-mi ce să caut şi pe unde.

―Om bun, văratic eşti în ani şi inima-ţi curată
n-are nevoie de darul meu de vindecare.
Drumul pe care-l ceri mi-e neştiut şi are
doar pentru tine rost, doar ţie paşii-ţi poartă.

De-ţi pare uneori incert şi ezitarea te cuprinde
adu-ţi aminte de scânteia ce te-a stârnit întâi
şi credincios ideii şi inimii rămâi
chiar şi atunci când oboseala capcanele-şi întinde.

Şi ochii tăi sunt inundaţi tot de acel albastru
pe care vrei să-l scurg în tine, dar prea plin
ţi-e sufletul. Pe umeri ţi-e destin
să porţi în mugur aripile de vis măiastru.

Alegera-i a ta, dacă le creşti sau, dimpotrivă,
dacă le tai din carne şi sângerând din miez
te vei goli de-albastru, de ideal, de crez.
În loc de drum ai să străbaţi o noapte în derivă.

Lipsă pe harta lumii, vopsit în cenuşiu,
uitat ca praful sub talpa nemuririi
te-or mătura secundele din împlinirea firii,
salubritate necesară pentru decorul viu.

Dar aurul ideii, mereu strălucitor,
ispită care cheamă de dincolo de zare,
se înmulţeşte când l-atingi şi înc-o depărtare
pune-ntre el şi tine, înc-un dor.

Şi te-or urma şi alţii, orbiţi de strălucire,
când n-ai să fii decât un gând în mintea lor:
cel care-a-mpins c-o poartă mai aproape de izvor
zarea ideii şi visul albastru de-mplinire.
(2014)

Alţi inorogi din visul lor de alchimişti
ce-amestecă idei şi le pun în cuvinte
găsiţi aici şi luaţi aminte
cum aurul din ele-i motiv ca să exişti.

Călător printre iluzii

Cărarea-i deschisă. În faţă e-un munte.
Peste vale se-ntinde, fragilă, o punte.
Sub ea, ca din ceaţă, se ridică himere.
Cei ce le văd învaţă să spere.

Dintre toate aceste fuioare
purtate de vânturi pe a vieţii cărare
câteva se-ntrupează în adevăruri concrete.
Celelalte rămân umbre reci pe perete.

Ne-amăgesc şi ne poartă pe drumuri de piatră
în căutarea noastră de vatră
şi tocim încălţări, ne tocim şi pe noi
şi nimic nu ne-aduce vremea-napoi.

Ne răzbeşte şi foamea, şi setea de vis.
Câteodată ne pare un tărâm interzis.
Ne trezeşte realul când ne ia de aripă
şi ne scutură cerul de pe zbor într-o clipă.

Dar nu luăm destul de devreme aminte.
Nu ne încântă cărarea cuminte.
De-aceea urcăm piscul tot, până sus,
şi-apoi căutăm un munte în plus.

Sărim către el (şi căderea e-a noastră).
Dacă himera ne surâde-n fereastră
printre nori, doar un petec albastru,
iar jinduim către zborul măiastru.

Vremea ne trece în urcuş, în cădere.
Iluzii se trec uneori în tăcere,
alteori adevărul se-nfruptă din ele
şi doboară un zid ca pe-un gard de nuiele.

Dau sens clipei şi vieţii în rotire de ceas
şi uităm socoteala pentru cât a rămas
înainte din drumul ce părea mult mai lung.
De aceea himerele niciodată n-ajung...
(2014)

Călători printre iluzii întrupate în cuvinte
şi avânt în vis albastru de păstrat mereu în minte
ne-au împărtăşit şi ei drumul lor păzit de stele.
Căutaţi-i tot la psi unde-nscrişi sunt în tabele.

O lume nătângă

Îmi şuieră lung pe la tâmplă
lumea acesta nătângă
care se vinde ca o curvă de lux
cu viitorul incert, aproape distrus.
Pare nubilă, mândră, frumoasă,
cu aer văratic, da-i gata de coasă,
cu riduri în miez, cu mintea senilă
şi-adesea e vrednică numai de milă.

Peisajul bucolic ascunde-o minciună,
poleieli efemere sub raze de lună.
Din strălucire se iveşte iute cocleala.
Prea puţin va rămâne din toată spoiala.
Dar mărgeaua de sticlă se vinde în piaţă
ca şi cum ar fi perlă fiindcă omul paiaţă
o vrea, că-i la modă şi-o are oricine.
Ce dacă-i ridicol şi nu-i vine bine?!

Avalanşă de-oferte amăgesc dinadins
pe cel fără minte, uşor tare de prins
în acest carusel al argintului fals
ce invită tentant cu rotire de vals.
Priveşte extatic spre ecran ori vitrină,
în ochi lăcomia-i ţine loc de lumină.
Cu şcoală puţină, cartea îi pute...
Din timpuri străvechi neştiinţa-i virtute.

Deasupra mulţimii, indiferent şi viclean,
un saltimbanc râde-n pumni de muncitor, de ţăran -
truditorul cinstit - în timp ce îi fură
ziua de mâine şi pâinea din gură.
Ca o cămilă cu cocoaşa pe burtă
înghite ce fură, înghite şi uită.
Nu are vreun scrupul, nici milă n-arată
şi mândru-şi expune figura pătată.

Degeaba-i legat şi trimis prea târziu
către-acel eşafod multă vreme pustiu.
Un altul aşteaptă demult să-i ia locul,
să mulgă prostia, să prostească norodul
ordonat, adunat semicerc după gard
făcut din cuvinte vopsite cu fard
ce promit în zadar, niciodată-mplinite,
dus de nas şi spălat cu grijă pe minte.

Înainte ca lumea să se facă cenuşă,
înainte de-a-nchide şi ultima uşă
către şansa oricui la un petec de bine,
înainte ca-n inimi să rămână puţine
sentimente umane şi-n minte idei
uitaţi de averi şi priviţi-i pe ei!
Priviţi-i pe oameni cu dor de-nţeles
cât încă avem putinţă de-ales!

În săpunieră să puneţi un pic de bun-simţ,
să vă spele pe mâini şi în pasta de dinţi
să vă cureţe gura de minciuna sfruntată
dimineaţa şi seara şi, poate, vreodată
veţi pricepe că nu-i musai să fii
filosof ca să cauţi, să înveţi şi să ştii
cum să dai o măsură dreaptă iubirii
şi să fii un grăunte de folos omenirii...
(2014)

Despre o faţă a lumii mai luminoasă
poate-au scris cei cu drag de vorbă frumoasă
ce se-adună săptămână de săptămână
la psi în tabel, să-i găsim, să rămână...