Scânteie

Scânteia se stinge-n cenuşă, să ştii,
când focului aer nu-i ajunge destul,
când îl sufocă măruntul şi când nesătul
de visare albastră uiţi cum să fii.

Am pierdut-o cândva şi nici n-am simţit
că-mi lipseşte aripa, căci nevoie n-aveam
când târâş îmi duceam povara. Eram
o tăcere prelungă-n cuvânt amorţit.

N-o doream înapoi între clipele seci,
n-aşteptam o minune să-mi aprindă surâsul
ori lacrima limpede să răscoale iar visul.
Despicam fără noimă bătucite poteci.

Încovoiată sub vreme de corvezi, neiertată
de-amănuntul cerându-şi un drept prea nedrept
să supună un suflet ori un gând înţelept
sub nimicul vremelnic m-am găsit dintr-o dată.

Coborâsem adânc într-o searbădă vale
în care lumina se schimba în tăcere.
Am aprins o scâteie arzând în durere
şi-am ştiut de atunci că mi-e singura cale.

Şi dacă durerea n-ar fi fost să m-aleagă,
dacă măruntul mi-ar fi fost de ajuns,
mulţumită de clipă fără muguri în plus
pe umeri acolo unde-i povara întreagă?

Sau dacă-n durere, îngropată-n cenuşă,
m-aş fi găsit sufocată şi stinsă mereu?
Dacă uitasem de tot să fiu eu?
Dacă în suflet se-ncuiase o uşă?

Astăzi surâd şi scânteia mi-e vie.
Nu-mi pasă că-s unora doar motiv de mirare,
o fiinţă ciudată, rătăcită-n visare.
Nu-i searbădă clipa şi nici eu pustie...
(2014)

Răspuns la o întrebare pusă de psi.