O călătorie spre centrul inimii

În miezul ei speranţa mai pâlpâie, se zbate,
o singură lumină ce şi-a legat cuvântul
de viitorul neştiut. I-i stăpânit avântul
de murmurul tăcerii ce-n întuneric bate.

Am prins-o între ziduri: o ultimă cetate.
La porţi am pus zăvoare şi lacătele grele
lasă să treacă luna şi doar câteva stele
dincolo de tăcerea care statornic bate.

Mi se aştern fuioare din frunzele uscate
la umbra lor şi vântul anume le adună,
grămezi dintr-un trecut, ecou ce mai răsună
prin lungile tăceri prin care încă bate.

Îmi stau de pază răni aproape vindecate
ce-şi caută uitarea veghind pe metereze
şi-s încă dureroase şi, parcă, mult prea treze
când în cetate ritmic tăcerea-n tihnă bate.

Se-aude o chemare mai nouă decât toate
şi lacătele cad, porţi se deschid în şoaptă,
ca fumul se destramă zidirile şi-aşteaptă
al altei inimi zvon, tăcere ce-altfel bate.

Ziduri, zăvoare, toate deodată sunt uitate.
În loc, un cântec blând îşi murmură visarea
şi umple în cascade cu armonie zarea.
În necuprinsul ei, fără de zid cetate,
liniştea se aude de două ori cum bate.
(2014)

Călătorim în inimi prin poartă de cuvânt.
Îşi zămislesc povestea şi-o dăruie apoi.
Luăm ce ne dăruiesc şi cu emoţii noi,
îmbogăţiţi c-un zâmbet, vânăm acelaşi vânt...