sub care inima se zbate, bate,
tânjind doar după una din culori,
deşi le ştie pe de rost pe toate,
un lacăt care-i pază şi durere,
şi-i pază de durere în acelaşi timp,
îl vrem, îl aruncăm, îl ardem în tăcere
şi în topire nu-l lăsăm cu niciun chip,
ci înapoi turnat, cu cheie nouă,
îl mai păstrăm în veghea temătoare,
îl înmuiem cu lacrimă, îl curăţăm cu rouă,
rugina să nu-l roadă şi simplu, cu mirare,
dăm cheia cui o cere fără vreo prevedere
şi aşteptăm ca zarul să se rostogolească...
După atâta pază ne ţin într-a lor vrere
norocul şi-ntâmplarea... banală şi firească...
(2014)
psi - dialog
dăm cheia cui simţim... fără vreo prevedere
RăspundețiȘtergereaşa e viaţa construită... speranţe şi cădere...
Speranţe şi cădere, speranţe în urcare...
RăspundețiȘtergereCădem ca să suim, să trecem peste zare.
Ca să avem de unde coborî suim
şi coborâm încet ca să nu ne lovim
sau pierdem echilibrul şi plonjăm în gol,
speranţei aducându-i nenecesar obol.
Dar tot ea ne salvează şi ne ridică iar
ca viaţa să nu fie trăită în zadar.