pe câţi clipa de prea târziu trezire i-a răpus?
Câţi dintre ei s-au prăvălit şi n-au avut cruţare,
şi s-au trezit oameni ca noi c-un suflet care doare,
dezamăgiţi de-un zâmbet fals, de-o vorbă prefăcută
şi învăţând că fericirea nu e la fel de multă
ca veşnicia? Pe-aceea o ştiau
şi după ce-au picat din cer n-o mai recunoşteau,
aşa cum se împuţina, rid adâncit în rid...
Câţi au căzut şi au rămas, căzuţi în plin din vid?…
Cu toţii am fost luceferi în nesfârşitul tinereţii,
ne-am îmbătat de veşnicia ei visând la nemurire,
ne-am strecurat apoi prin ascunzişul vieţii,
prin des hăţiş de spaimă, de dor şi de iubire
şi am ales deplinul măruntei întâmplări
privind cu jind cum cerul ne-mbie către zări
fără să renunţăm vreodată de tot la amintire
c-o lacrimă neplânsă în privire,
de dor de veşnicia visului din care am căzut
şi plămădindu-ne, nicicând definitivi, din lut.
(2014)
psi - dialog
Or fi şi Luceferi netreziţi? Încremeniţi veşnic într-o continuă cădere, fără să piardă cer, fără să atingă pământ, doar tremurând visători???
RăspundețiȘtergereLuceferii treziţi la timp din dor şi din pasiune
RăspundețiȘtergeren-au mai căzut înspre pământ din cer ca-ntr-o genune,
ci stau la locul lor cel veşnic. Nu ştiu dacă visează,
iar tremurul e o părere în ochi ce lăcrimează
uitându-se spre ei. De ce ar suspina-n tăcere
un om privind lumina rece a nopţilor ce piere
în zori, când soarele încheagă
din dansul de culori o lume plină şi întreagă.