De obicei trăiesc, din când în când exist...

Aş vrea să strig: "Trăiesc!" şi până-n miez să simt
învolburarea apelor răzbind de sub pământ,
să n-am nicio secundă în care ochii goi
privesc fără să vadă al lumii viu şuvoi.

Aş vrea să-mi fie plină carafa cu iubire...
Iubirea, câteodată, e praf şi amăgire.
Am fost de-atâtea ori pustie şi-aşteptând
ca ploaia să mă umple cu valul ei de gând.

Am încercat durerea s-o-nchid în nefiinţă.
S-o macin şi s-o spulber în vânt nu-i cu putinţă,
dar ştiu s-o fac să tacă şi-atunci sunt mai puţin,
iar ce rămâne-n urmă aduce a pelin.

Vin clipe lungi în care ori sunt, ori parcă nu-s
în miezul meu cel tainic, dar încă n-am apus...
Am ars. Cenuşa-i un semn de vindecare.
Din palma lumii iau din nou un colţ de zare.

Mocnind pe dedesubt mi-e jarul tot aprins,
în timp ce în afară mă scurg în necuprins
şi strig din toţi rărunchii: "Trăiesc!" încă o dată
Din când în când devin aşa necugetată:
trăirea-mi se revarsă ca sufletul culorii
şi-mi iese prin cuvinte, prin ochi şi prin toţi porii.
(2013)

Şi ei trăiesc cu patimă cuvântul
şi-i folosesc nu numai existenţa,
ci în simţire şi-n idee-i prind esenţa
şi când o dăruie le-auzi din suflet cântul.

Darul, la fel ca totdeauna,
se-aşază în tabel la psi
şi-oricine vrea-i desface câte una
filele pline de-a trăi şi de a fi.