Cel mai tare mă sperie teama

cel mai tare mă sperie teama,
clipa când ştiu că nu-mi mai sunt stăpână,
când mi se pune în gât ca un nod,
îmi leagă picioarele şi mână de mână,
îmi sufocă gândul şi-l împiedică să dea rod.

cel mai tare mă sperie teama,
oricât aş ucide-o tot scapă un mugur pe tulpină,
încolţeşte uşor nu-i trebuie pământ roditor,
o prăşesc, o smulg, o tai din rădăcină,
o stârpesc şi-o omor.

cel mai tare mă sperie teama,
niciodată cine sau ce mi-o inspiră,
un lucru îl învăţ şi-l supun, cu un om mă măsor,
teama n-are instrucţiuni de utilizare şi n-are măsură,
are doar iraţionala insuşire de a năpădi orice ogor.
(2013)

Evadarea

Am evadat în multe feluri din multe închisori
şi evadările m-au adunat în mine,
dar neştiind să mă destăinui secundei care vine
m-am inspirat din poze cu gratii şi cu zori.

Antigravitaţie

Când m-am născut acolo unde norii sunt vecini cu marea
şi mi-am înfipt catargele în nesfârşită zarea
şi prora în oglindă şi am pornit spre mal
am despicat cărare pe coamele de val.

La ţărmuri trebuia să îmi găsesc prin munţi
cărări ce taie stânci şi peste hăuri punţi,
dar mi s-au zămislit spre cer din spuma mării
aripi cu zborul alb ca zorile visării.

Şi-atunci cu vântul în pânzele întinse
m-am înălţat şi eu în doruri necuprinse
de soare şi văzduh şi am schimbat plutiri
şi mers anevoios cu zboruri năluciri.

Am evadat în vis, iar cine mă priveşte
cu ochii orbi de ceaţă ironic îmi zâmbeşte,
dar eu şi cei care văd clar şi mai înalt de nori
înfrângem gravitaţia de infinite ori.

Răzvrătire

Când m-ai închis ai pus încet zăbrele
din ce în ce mai dese. Printre ele
nu mai trecea nici aerul de-ajuns
şi respiram cu porţia câte un vis pe-ascuns.

Le-am îndurat un timp, chiar dacă mă răneau.
Vreo câteva din ele, fără să vrei, mi-erau
prin suflet petrecute şi mi-l făceau bucăţi.
De-aceea nu-ţi eram la fel ca alte dăţi.

Pe-acelea mai întâi le-am smuls şi le-am topit
în focul indignării curat şi răzvrătit
şi printre gratii rupte am evadat în mine.
Uitasem cum eram când încă mi-era bine.

Când am aprins lumina şi m-am privit în faţă,
discret, zorii purtau o rază de speranţă
şi un surâs firav îmi înflorise iar
în sufletul scăpat din miez de chihlimbar.

Apoi am îndrăznit şi-am aruncat şi masca
ce-aproape se lipise, uscată precum iasca,
pe chipul fără vis şi am plecat la bal
cu rochie de seară şi fără niciun şal,
să îmi dansez, să-mi cânt tot ce mi-e viitor,
fără zăbrele dese care cuprind şi dor.
(2013)


Ştiu că-i o evadare de câte ori deplin
trăim secundele cu tot ce-i în preaplin
de inimă deschisă care îmbrăţişează,
de gând încrezător care înalt cutează,
de dor de viitor ce îndrăzneţ visează.
De-aceea evadăm toţi în aceeaşi zi
cu scop mărturisit de-a spune şi de-a fi: psi, tibi, anacondele, La Fee, cita, incognito, Dictatura justiţiei, Scorpio, dor, Gabriela, tibidoi, mitzaa, lili3d, Vero

Primul sărut

Şi-a aruncat boneta de tot nepăsătoare.
Freamătul vântului prin pletele brunete,
dezvăluindu-i taina din buclele cochete,
i-a alungat sfiala în seara uimitoare.

Cu pasul sigur a străbătut distanţa
dintre acasa ei şi zarea cea albastră
pe deal, pe-abrupte pante, pe rame de fereastră,

pe unde îi intrase în inimă speranţa.

Păsări cu pana albă, pe sub aripi cu vântul
şoptit în fâlfâire, aprinse de-asfinţit
în visul ei cu lună, de mână c-un iubit,
i-au ocrotit sărutul şi i-au furat cuvântul.
(2013)

Păsări albe, freamăt tainic, şoapta cea nepăsătoare
la distanţa de-o peniţă, fără deal sau vale-abruptă
neascunse sub bonetă, cu sfiala întreruptă,
seara s-au legat idei în mănunchi, poveşti - fuioare.
Şi le-au tors în gheme moi
şi le-au împărţit cu noi: psi, tibi, mitzaa, tibidoi, Vero, anacondele, Gară pentru doi, La Fee, Dictatura justiţiei, Scorpio, dor, lili3d, cita, roxana, Dia na, cammely

Boaba vremii

În boaba vremii ne trecem întâmplarea...
Mesajul meu ascuns pe după colţul ei,
era surâsul care însoţeşte emoţii şi idei
de câte ori, trecându-mă, stăpână mi-e mirarea.

O văd la colţul gurii, o văd şi dinspre ochi
spre tâmple şi de-acolo (nu fie de deochi!)
se duce rostogol, ori albă, ori căruntă.
Timpul pe ascuns ne creşte-n secunda lui măruntă.

Ştiu, boabele de vreme se scurg una din alta!
Zâmbetele sunt de-aceea preţioase,
îi fură timpului secunda, minunata,
şi-o dau, nenumărată, în amintiri frumoase.

De vreau ori nu, boaba tot încolţeşte!
Am s-o păzesc cu grijă, să crească ordonat,
lăstar cu frunze dese ce mă adăposteşte
în anii cei târzii sub timp înduplecat.
(2012-2013)

Din dialoguri la Mesajul ascuns cu almanahe, incognito, Scorpio şi dor (în ordinea strofelor).

Inel

Doar un inel? Nu, eu vreau inele
pe fiecare deget şi-n buclele rebele
şi câteva de schimb, ca o prevenţie
când plictiseala mă pândeşte cu intenţie!

Inelul vechi, cel care mi s-a ros,
ori, poate, m-am ros eu în el până la os,
acum l-aş vrea să fie, dacă s-ar putea,
inelul lui Saturn, neterminată stea.

Să-mi dea în jurul frunţii rotocoale,
să mă învârtă ameţitor şi moale,
să nu-mi revină pe umeri prea uşor
capul cu mintea-n el şi gânduri care dor.

Cel mai de preţ inel, cel care spune tot,
mi s-a încolăcit şi nu mai pot să-l scot
din sufletul cusut şi de pe gând mirat
I-s ochii de smarald pe cerc neterminat.

Când îl rotesc, dezvăluindu-şi înţeles,
nu prinde-n cercul lui ce deget am ales
să-l poarte şi, în alunecarea-i blândă,
ochii cei verzi mi s-au făcut oglindă.

Mă văd în ei cu riduri scrise din întâmplare,
din întâmplarea mea, repede trecătoare,
mă văd în ei aşa cum am ales să fiu:
cu gândul alergând şi sufletul tot viu.

Spirala lui nu leagă, prin ea pot să strecor
ce-am fost ca să-mi rămână şi să nu-mi fie dor
de cea care purta numai în păr, rebele
şi de culoarea toamnei, vreo câteva inele.
(2013)

Mult mai romantice inele şi toate preţioase
apar cu toată strălucirea din vorbele frumoase 
la psi, tibi, anacondele de sâmbătă şi anacondele de luni, roxana, cita, dor, Vero, Dictatura justiţiei, Scorpio, mitzaa, La Fee, lili3d, Some Words, cammely

Balans

Pe mijloc de clepsidră, pe acul unui ceas
mă legăn, frunză-n vânt, în prea discret balans.
Chiar dacă nu se vede şi chiar dacă nu pare,
punctul de echilibru nu-i. Nici din întâmplare!

Acul nu se opreşte, nisipul curge lin,
nimic nu le înnoadă mişcarea prin deplin.
Eu care-aştept vremelnic încă un anotimp
învârt cheiţa vremii, pretind, să-mi dea răstimp.

Îi caut pe furiş în buzunar, în mâneci
comori şi nestemate, secunde-n plus, duminici,
dar toate-s descusute, desprinse-s căptuşeli,
ascunsul lor e plin de gol şi îndoieli.

Oricâtă exigenţă aş pune-n aşteptare,
când vine dimineaţa mereu acelaşi soare
pe-acelaşi cer cu noapte şi pe aceeaşi zare
descoperă lumina şi umple de mirare.

E prea fragil balansul de frunză şi ţine prea puţin,
dar vântul ce-o adie şi-apoi o cade lin
în viaţă şi în moarte şi ploaia ce-o dezleagă
nu-s pline de blazare. Când frunza nu-i întreagă
şi se desface-n tină, din urma ei se leagă
altă poveste, alt echilibru, alt balans
pe mijloc de clepsidră, pe acul unui ceas.
(2013)

În balans pe douăsprezece vorbe alese,
  legând o idee între ele, cu nod,
învârt cheiţa timpului, ceas cu ticăiri dese,
şi întind de la unii la alţii pod: psi, dor, tibi ,anacondele, altcersenin, cita, Mitzaa, Scorpio, abisuri, Vero, Max, Dictatura justiţiei, tibi2, La Fee, roxana, Some Words, lili3d

Despărţirea

Ar fi trebuit să-mi petrec la gară amintirile pierdute,
să le fac semne de adio cu batista de pe peron,
ele să mă privească indiferente prin geamul prăfuit al vagonului câteva minute,
îndepărtându-se, eon după eon.

Ar fi trebuit să rămân încă un ceas, sau mai multe,
uitată, lângă calea ferată pustie,
aşteptetând pe altcineva să mă asculte
de vreme ce amintirile m-au părăsit, eu fiind încă vie.

Ştiţi, n-am fost în gară să mă despart de ele...Am vrut să le păstrez pe toate,
colecţie imensă de timbre colorate.
Le-am inventat sertare, dosare,
plicuri şi clasoare.

Le răsfoiesc uneori şi stârnesc parfumuri vechi,
miros de lumânare arsă până la sfeşnic.
Nu le găsesc pe toate faţă în faţă, perechi,
unele s-au răzvrătit şi au plecat înaintea trenului care întârzie veşnic.
Au lăsat urme de paşi lipsă pe fier
şi câteva batiste mai puţin în şifonier.
(2013)

Despărţiri pe totdeauna sau pe câteva minute,
despărţiri cu zgomot mare, despărţiri cu lacrimi mute,
despărţiri cu-nsemnătate, despărţiri neobservate,
despărţiri de numai formă, despărţiri adevărate,
despărţiri de oameni dragi resimţite cu durere,
despărţiri ca uşurare după ce-ai gustat din fiere,
despărţiri de lucruri mici, în suflet cu umbră mare,
despărţiri de alte lucruri, presărate pe cărare...
Despre toate povestesc înţelept şi cu mult har
şi apoi la psi pe blog se înscriu cu al lor dar.

Dansând cu lupii

Mi-am pus rochia roşie de cuvinte,
voal vaporos ce abia îmi acoperă gândul,
când ţi-am ieşit înainte.
Pe atunci ne eram împreună:
Tu cântai, dansul meu aşteptându-l,
eu dansam pentru inima-ţi bună.

În sala strălucitoare de bal
dansatorii se învârteau ameţitor.
Când dansul s-a stins, la final,
purtată pe aripi de nor,

am crezut că mă urcă spre infinit
cine nu m-a călcat pe picior.
Târziu, scăpată de ameţeală, m-am dumirit
că infinitul n-a fost vreodată al lor.

Le-am văzut ochii roşii de sete,
le-am văzut ghearele - sfâşieri fără milă -
am înţeles că nu-i loc de regrete,
am înţeles că-i totul în silă.

Mi-am pus rochia roşie de cuvinte,
cea care îmi ascunde sufletul în vârtejuri,
voal ameţitor care fură din minte
şi amăgeşte lupii, îi leagă cu vrejuri.

Dansând cu lupii, fără să fiu pradă,
nu mi-am jertfit nimic din gingăşie.
Ce am lăsat pădurilor să cadă
au fost petale de parfum de iasomie.

Dansând cu lupii la balul lor sălbatic,
prin ploaia albă de lună şi de floare,
mi-am alungat tăcerile iernatic,
teama mi-am prefăcut-o în visare.

Dansându-mi şi ziua, şi noaptea, şi dorul,
dansându-mi şi ploile şi dansându-mi izvorul,
acum, cât în trup dansul îmi vine uşor,
dansez şi-alung lupii, îi petrec după nor.

Pe urmă îmbrac iarăşi rochia roşie de cuvinte,
voal vaporos care abia îmi acoperă dorul,
şi dansez din aduceri aminte
cântecul tău şi, pădurii, iasomia, izvorul...
(2013)

psi, almanahe, dor, Scorpio dialog

El e fantasmă

Elita stelelor se adunase să dezbată
problema iminentă, alunecoasă şi întunecată
pe care o eclipsă părea să o abată
asupra nopţii, la o anumită dată.

Luceafărul a prezentat o explicaţie
cum că eclipsa, deşi pare de senzaţie,
ar fi motiv mai mult de bucurie,
căci strălucirea lui mai orbitoare va să fie.

O stea micuţă de lângă Carul mare,
cu o prezenţă ştearsă, ca o lumânare,
dar elegantă şi desăvârşită-n exprimare
l-a plefturit din două vorbe şi-o suflare:

"Tu, care stai aproape de Pământ,
lumina între voi cât spun eu un cuvânt
se duce şi se-ntoarce, te bucuri în zadar!
Tu eşti numai oglindă, n-ai fost vreodată far,

la fel ca Luna, de a cărei lipsă
vrei să profiţi, căci ştii că o eclipsă
durează doar o clipă într-o eternitate
cât pare viaţa noastră, stele adevărate.

Păstrează-ţi echilibrul şi nu-ţi mai lua elan
să străluceşti mai tare! Mândria ţi-e în van!
Toată lumina pe care o atârni pe cer
îţi vine de la Soare, grăunte efemer!"

Iar vocea stelei mici şi râsul ei zglobiu
se răsturna în valuri, ecou cu vuiet viu,
şi-n cercul de elită al stelelor, ermetic,
se-mprăştiase zvonul despre acel eretic

ce încercase, fără urmă de pudoare,
să pară stea, să se pretindă soare
şi la eclipsă să se pună în valoare,
să strălucească-n faţa lumii muritoare.

Lumina stelei din adâncul cerului, departe,
departe şi de lume, departe şi de moarte,
chiar de n-avea să se sfârşească prea curând,
Pământului abia îi pâlpâia plăpând.

Luceafărul zâmbind, oglindă de lumină,
nici enervat, nici străbătut de vină,
ştia că-n colţul de cer unde era stăpân
ochii ce se înalţă asupra lui rămân,

iar strălucirea lui nu-i falsă niciodată,
că soarele îl luminează noaptea toată
fiindcă el e fantasma vie a visului de fată,
e dorul oglindit de inima curată.
(2013)

Cum printre stele elefantul nu-şi găsise locul
l-am desfăcut bucăţi ca să-l strecor neobservat
şi l-am mascat cu un cearşaf furat din pat.

Cum l-au inclus pe elefant de-a dreptul în mijlocul
ermetic al elitei cuvintelor duzină,
cu elegantă exprimare, cu elan, ecou şi rădăcină
nu în eclipsa gândului, ci în eternitate,
cum nu s-au enervat şi le-au legat pe toate
cu echilibru în explicaţie şi-n artă
vom înţelege de vom căuta la psi pe hartă.

Dansând

Dansând m-am despărţit de vârsta inocenţei
şi am uitat-o repede şi fără remuşcare,
dans vesel şi sprinţar, tribut inconştienţei
şi dorului de-a cuceri cea mai albastră zare.

Dansând m-am aruncat în braţele iubirii,
visând la veşnicie în clipa fericită.
Şi i-am îngăduit dansând dezamăgirii
să-mi strângă lacrima de neputinţă chinuită.

Dansând m-am ridicat şi-am mers spre lume.
În paşi purtam speranţa din zborul regăsit
când chipurile-acelea, ştiute după nume,
m-au prins în dansul lor, balet nepreţuit.

Dansând impetuos am râs izbânzii
şi răsăritul l-am sărbătorit cu voluptate.
Dansând agale-am înserat tăcerile visării
la stele către care nu-mi era departe.

Dansând am adormit dureri de oase,
dansând şi sufletul l-am alinat de jale.
Mi-am pus în geamantan condurii şi hainele frumoase
şi-am străbătut dansând şi pisc, şi-adâncă vale.

Dansând şi-acum, adaug rânduri pe foaia de hârtie nouă
în timp ce viaţa-şi cere dreptul la corvezi, prozaic...
Şi când n-oi mai putea dansa în zori scăldaţi de rouă
am să dansez cuvintele... cu patimă, năvalnic.
(2013)

S-au prins în hora cuvintelor, dansând cu foc,
cei care-aduc surâsuri şi senin şi dintr-un joc:
psi, anacondele, Cita, dor, Scorpio, Dictatura justiţiei, Abisuri, almanahe, La Fee, lili3d, verovers, roxana, Dia na , cammely

Mărul

Se scutură petalele şi se aştern în plete.
Mărul din altă toamnă, prea copt, a putrezit.
Tăcerea lui în iarbă nu-i cuib pentru regrete,
tăcerea lui în iarbă e semn de răsărit.

L-am prins cu o mişcare simplă în căuş de palmă.
L-am smuls, l-am mirosit şi am muşcat din el,
o muşcătură de dezvăluire cu o aromă calmă.
În juru-mi, neschimbat, vântul foşnea la fel.

Când ţi l-am dat, pe-o parte neted, ispititor, lucind,
pe cealaltă c-o lipsă - sărut furat în pripă -
nehotărât între a-l contempla şi a-l strivi cu jind,
până să-l faci bucăţi, ai ezitat o clipă.

Privindu-ţi palma plină de must şi trist numai puţin,
dar mult mai mult mirat, căci nu-ţi ştiai puterea,
jos, pe podea de iarbă, l-ai risipit deplin
în timp ce dezveleai pe alte ramuri, mierea.

Apoi am învăţat să-mi strâng cu grijă rodul,
ai învâţat să-l cauţi, să îl culegi, să-l furi.
Am învăţat să-mi leg mai strâns la gură nodul,
să-mi scutur şoaptele de toamnă prin frunze, în păduri.

Ai învăţat să le găseşti, aşa, amestecate
şi fără sens, ca vorbe de profet nebun.
Le-am înşirat, descântec ce spală de păcate,
şi le-ai purtat în salba vremii. Tu treci şi eu adun.

Din bucuria lăuntrică de-o clipă se naşte fericirea
dacă, trecut de copt, mărul rămâne dulce,
iar experienţa aromei de-altădată pecetluieşte firea
şi-atunci când merele se-aşază în iarbă să se culce.

Se scutură petalele şi se aştern în plete.
Mărul din altă toamnă, prea copt, a putrezit.
Tăcerea lui în iarbă nu-i cuib pentru regrete,
tăcerea lui în iarbă e semn de răsărit.
(2013)

dor, lili3d, mitzaa biciclista, Cita, almanahe, Dia na, La Fee, Scorpio, Abisurile, Dictatura justiţiei, psi, cammely, Max, psi2, anacondele, vavaly, Some Words  , roxana, Ştefan Ciobanu
Tot la cules lăuntric de mere, de bucurie simplă sau de fericire,
cu experienţa dezvăluirii în cuvânt a ce e neschimbat sau se preschimbă,
nu ca profeţi, ci numai cioplitori în pietrele bucăţii de rostire,
au căpătat puterea de-a le aşterne podea sub paşii celor ce se plimbă
ca cititori prin clubul psi.