Nălucă

Îmi murmur trecutul în apa oglinzii ,
Partea din el făcută din ploi,
Vânând valuri mici către tâmple, apoi
Ascund întuneric şi-o clipă întârzii
În spatele pleoapei aştepând împlinirea
Unui vis încolţit din toată iubirea
Ivită în mine cu zâmbete noi.

Nălucă rămasă din inimă tânără,
Aleargă prin vise târziu...
O prind de o urmă de pas,
De surâs sau de umbră.
Apoi când s-a dus nu mai sunt, nu mai ştiu
Despre inimă, pe unde-a rămas.

Restaurarea ei ar fi pricepere fină,
Iar a iubirii aproape c-ar fi vină
După ce am lăsat-o căzută-n praf, la colţ de drum.
Am ars şi-am scuturat-o blând şi s-a dus... scrum
Din trăiri (nu numai emoţie, ci şi viaţă).
Am renunţat într-o zi, mi se umpluse visul cu gheaţă.
Nu-s totuşi fără nicio speranţă
Înţepenită într-o eră glaciară
Fiindcă am construit din iubiri
Trecute şi oarecum terminate
Iglu pentru adăpostiri
Repezi de singurătate
Şi plănuiesc, în noaptea polară
Să îl transport mai spre sud.
Deja la picioare simt că e ud
Iar pe deasupra se strecoară
O rază solară.
Am să caut un muzeograf sau un arheolog
Şi am să-l rog
Să mă înveţe să modelez din lut
Părţile lipsă din plafonul de gheaţă
Şi din fiecare sărut
Dispărut, apărut, recunoscut
Când mi se făce iarăşi de viaţă.

Privesc de-o vreme spre zarea sângerie
În care s-a pierdut lumina la apus.
Deasupra tâmplei, semn că încă-s vie,
Răsare gând, întotdeauna nesupus.
Văpăile lui cred c-au înroşit şi cerul
Când am deschis uşiţa la visare.
Dacă îmi este... acesta e secretul
Ce se dezleagă dincolo de zare.
Dar n-aş schimba culori adevărate
Cu altele măiastre, rupte din curcubeu
Şi, chiar dacă la urmă cenuşa-mi cade şoapte,
Ştiu că am fost aceeaşi mereu şi numai eu.

Nu pomenesc de tristeţe şi moarte
Cât încă-s pe scenă jucându-mi misterul.
Surâsul mi-l ţin în privire şi-n toate
Cuvintele... şi încerc să înfrâng efemerul.
(2012)

SimonaR, psi, almanahe, NG's dialog