Altfel de foc şi altfel de zăpadă

Frunze cu viţe de rugină
sau viţele din focul rece
care se joacă şi petrece
în codri, tânguindu-şi vină
că n-au ştiut cum să îşi poarte
podoaba verde mai departe
şi-n locul ei au pe crengi stele,
s-au pomenit din nou pictate,
pastel aprins în acuarele
sau scris în vorbe descântate.
Focul pădurii-i încântare
pentru privire, al meu doare.

Aş arde-n focul toamnei mele
durerile, chiar dacă ele
ni-s împărţite.Adu-mi-le pe toate!
Le vom aprinde rugul de ramuri despuiate
şi vom stârni nemaivăzută vâlvătaie.
Apoi lumina flăcărilor va lumina-n odaie
şi peste iarnă, pân'la primăvară.
Şi, poate, nici îngheţul nu are să ne doară,
fiindcă ne va ţine de zâmbet şi de vânt
flacăra prinsă astăzi în cuvânt.

Să fie toamna blândă şi lungă,
iarna să vină mai pieziş,
să lunece pe gheaţă-ntr-o dungă,
să ningă pe furiş,
să fie ploi, să nu ne fie ger,
să scape câte-un mugur
ţintind sus, către cer,
iar cerul să nu ne fie sur,
ci numai din înalt şi numai din azur.

Să se petreacă desfrunzirile până la miez,
miezul din ramuri rămase fără de culoare
prin care seva-i totdeauna crez
în adevăruri sigure şi viitoare.

Vor lua lumea în grijă apoi ploaia şi vântul
curăţând-o cu zel, împrospătând straşnic pământul
cu strat nou, putrezind frunze şi alte regrete.
N-ai ghici niciodată ce multe secrete
curg în pământ, se topesc, se consumă
şi apoi parcă nu-s, chiar de fost-au o sumă.
Mai târziu prin zăpadă, lacrimi pure îngheaţă.
Le-am găsit pe pervaz şi-ntr-a ochilor ceaţă
când cânta o vioară, undeva, lângă piaţă.

La piaţă, vioara şi lacrima pură
au acelaşi preţ şi aceeaşi măsură.
După ce le-au pierdut pe-amândouă
ori le-au lăsat de bună voie, ca pe rouă,
visătorii şi-au făcut trecători
din toamnă prin munţi,
s-au ascuns deasupra de nori,
şi-au croit peste văile iernii punţi
şi uşori la uşi şi ferestre
către tărâmuri nu prea terestre...
Acolo era un fel de zăpadă, dar nu era rece,
ci imaculată ca gândul bun când prin inimă-ţi trece.
(2012)

Irealia, Lolita, Vero, almanahe, psi dialog