Zilele săptămânii noastre

Zilele săptămânii noastre sunt tot mai puţine
Fiindcă supravieţuim de azi pe mâine
Şi parcă toate seamănă între ele...
Păşim egal pe aceleaşi podele
De gânduri despre pâine.

Nu-i nicio diferenţă între luni şi joi,
E incertă şi rânduiala zilelor pentru noi,
Când ne trezim trişti la aceeaşi oră.
Când ne prindem de nevoie în horă
Ca să batem pământul în picioare,
Ştiţi, până şi pe el îl doare
Fiecare talpă, fiecare cădere...
Nu-i cădere de frunze efemere,
Ci cădere de ideal
În incredibil de real.
Într-o geometrie în plan social
Zilele săptămânii noastre-s asemenea,
Nici una nu-i bună, nu-i nici una mai rea
Decât ştim că poate să fie.
Cu mintea închisă într-o cutie
Făcută din rutină
(“noi n-avem nicio vină”)
Avem de ales între fond şi formă.
Doar că forma e diformă
Şi în fond cine ştie
Cum să aleagă între urât şi sărăcie
Între minciună şi hoţie?

Zilele săptămânii noastre sunt toate la fel...
Se învârt monoton, învechit carusel
Cu oprire în duminici rare,
Dar nu-i nici atunci sărbătoare.
Caruselul se învârte… nimeni n-are scăpare
Pentru că la fiecare ieşire din bâlciul blamat
E pus semnul de drum înfundat.
(2012)

Zilele săptămânii sunt altfel pentru fiecare din noi, cei înscrişi în tabelul de la psi.

Egrete

Sensuri adânci care-au trecut prin inimi mute,
Corăbii rătăcind prin noaptea unei iubiri pierdute,
La răsărit vor da răspuns, arse de sete,
Cuvânt întins pe aripi şi pe gâturi de egrete.

***

Corăbii mute pe ape adânci din noaptea uitării
Prin gâturi hulpave înghit răspuns din trecut.
Mi-e sete deja de alt răsărit în cuvânt pe marginea zării,
Ca un zbor de egrete prin inimi ce s-au renăscut.

***

Egrete cu gâturi prelungi, corăbii în zbor graţios,
Ne intră în inimi uimite şi mute, cu nou răsărit.
Noaptea-i cuvânt din trecut. Şi sete de pur şi frumos
Ne sapă izvoare adânci, răspuns către cer nesfârşit.
(2012)

Duzina de azi nu mi-a dat pace, mai ales după ce am trecut pe la Vero

Corăbii de hârtie

La răsărit egrete mute
Zburau din mine spre trecut,
Cu siluetele pierdute
În alungiri de dor tăcut,
Cu gâturi aţintind spre zare,
Spre nesfârşita ei chemare.

La prânz corăbii împânziră
Marea cu albul din speranţă.
Cântau sirenele din liră,
Ele durau cât ţine-o viată.
Făcute simplu din hârtie,
Mi-erau răspuns către vecie.

Apoi mi s-a aprins o sete
Cu rădăcinile-n cuvânt,
Adânci, voind ca să repete
Arşiţi trecute pe pământ.
Noaptea nu vine să mă prindă
Cât inimi blânde mi-s oglindă.
(2012)

Inimilor blânde din clubul psi
Cu aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au destăinuit dordefemeie, anacondele, tibi, Scorpio, Dictatura Justiţiei, virusverbalis, Irealia, Verovers, almanahe, altcersenin

Vinovată de-un surâs

Când m-ai dezbrăcat de cuvinte prima oară
În sunet de vioară
Am uitat să răsuflu, am uitat să gândesc…
Orice foşnet ar fi fost nefiresc.
Un surâs îmi răsărise pe buze neclintit
Şi în privire mi se aşezase infinit
Cerul din melodie.
Cine mai ştie
Ce nume poartă cântecul de atunci?
Am străbătut dealuri şi lunci,
Munţi şi câmpii arse de soare.
Am dansat fiecare întâmplare
Fiindcă de câte ori era seară
Picura din vioară
Ploaie nouă
Ori rouă?
Şi îmi fugeau cuvintele departe
Să se usuce, să se poarte
Decent, iar eu rămâneam vinovată
De-un surâs. De fiecare dată…
(2012)

Nunta mută (o mie de ani)

după psi
(traducere din proză în poezie în interpretare proprie)

Fecioară despletită cu părul de argint
În valuri care-i curg pe umeri spre pământ
Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,
S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,
Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape
Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,
Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut
Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,
Şi frământat de doruri, şi închizând ispite
În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.
La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,
În aripă de înger, în lacrimă de nor
Şi s-a predat deplin în zarea unui vis
De care toată lumea ştia că-i interzis.
Şi când s-a prăvălit în vis, a doua oară,
Lumea se pregătea din neguri să răsară,
Căci visul cel închis între zăbrele reci
S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.
Având tumult de ape în suflet de pământ,
Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,
Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale
Şi viitorul curge, mai bun, pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,
Cu sete de înalt, la fel de nesătui,
Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie,
Dar am avea din ea cu toţii o felie.
(2012)

Am scris poezia aceasta încercând să-mi lămuresc o frumoasă şi plină de har poveste scrisă de psi.

Om cu stele

Om din noduri, om din şoapte,
Din lumină şi din noapte,
Din înalt şi din abis,
Din coşmaruri şi din vis,
Om destin, om întâmplare
Te-a legat fără scăpare:
Cerul, sus, te-a prins de zbor
Şi pământul de picior.
Praful ţi s-a prins de gleznă
Şi te trage către beznă,
Iar seninul de pe frunte
Te înalţă către munte,
Vulturului să te ţină,
Soarelui să-ţi dea lumină,
Vântului ca să te bată,
Gândului să te străbată…
Când te doare, când te iartă,
Te frământă viaţa toată,
Te ridică, te doboară
Fără sfoară, fără scară,
În genunchi pe duşumele…
Bată-te noroc de stele!
(2012)

Pasiune

Pasiunea de-ar fi
doar cuvânt, cum de-am făcut
din el pasiune?
(2012)

Pentru Cuvinte pe portativ