Dor de ducă

Soarbe zările
însetata nălucă -
dorul de ducă.
(2019)

Mânați de un dor
prin cuvinte călător
se-opresc în pridvor...
la Eddie.

Îndemn la viață

Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?

Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)

Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.

Șoaptă-n vânt de verde crud

Șoaptă-n vânt de verde crud,
Ochii văd tot ce aud,
Ochii văd lumină vie
Ce cosește peste glie,
Se prelinge prin frunziș
Și prin iarbă pe furiș
Și se leagănă în vânt
Lâng-o umbră de cuvânt,
Mângâiere de mătase
Peste gleznele sfioase,
Pătură de catifea
Prinsă blând sub talpa mea,
Cu iz de copilărie
Rătăcită în vecie.
Destrămare de lumină
Palidă și fără vină
Și o pală de răcoare
Peste fața mea-n mirare,
Soarele răpus pe zare,
Norii sângerii, fuioare...
Eu mai cer o amânare
De la verde, de la floare...
Șoaptă-n vânt de verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud,
Rătăcită în vecie
Cu iz de copilărie.
(2019)

Ultima stea întreagă

Îmi curg din ceruri stelele sub pași
și ți le-aș strânge-n palme, dar drumului mă lași,
să mă destram în murmur de cântec pe poteci
pe care n-ai trecut, pe care n-ai să treci.

Și le strivesc sub pași în pulberi fără rost,
un colb pe gheata celui fără de adăpost,
pustiul prins sub tălpi și-mprăștiat prin lume
de cel rămas sărac de dragoste și nume.

Cândva m-aș fi spălat cu pulberea de stele
pe față și pe suflet, iar visul scurs din ele
m-ar fi înrourat de o cântare vie
cu aripă furată din tril de ciocârlie.

Dar pulberea de-atunci era lumină pură
sau eu purtam în ochi, pe frunte și pe gură
un cer ce nu plângea cu stele-n destrămare
desperecheri de suflet și doruri orbitoare.

Cândva mi-erai acasă și-aș fi venit la tine,
aș fi lăsat tot colbul pustiului din mine
afară, pe-o suflare de vânt, pe-un fluierat,
aș fi bătut la poartă de suflet, însetat.

Cândva m-ai fi primit cu plinul de iubire.
Azi mă destram în murmur de cântec peste fire,
nu-i cine să m-adune, cine să mă culeagă.
Mi-e cântecul acesta ultima stea întreagă.
(2019)

Cu palmele-am iubit

Eu n-am iubit cu trupul, cu inima, cu mintea.
Iubirea habar n-am unde-și avea sorgintea.
Eu am iubit mereu, aprins și pe-ndelete
cu palmele întinse s-alinte, să desfete.

Cu palmele-am iubit când frământam aluatul
din care am dospit pe urmă, cum nu-i altul,
un vis pentru lăstari, și-apoi i-am răsădit
în palmele crăpate de cât am tot iubit.

Și i-am hrănit cu palmele la rădăcini,
și-am smuls jur-împrejur cu ele spini
până când în coroana lor de stele și făclii
au dat din muguri aripi aurii.

Eu am iubit duios cu palme-nrourate
când am spălat cu ele de păcate
și de tristeți care atârnă greu pe zbor
aripi înfipte-adânc în cerul fără nor.
Le-aș fi ținut și cerul întins din zare-n zare,
dar cerul și-l întinde cum poate fiecare...

Și dacă depărtarea mi-o fura cu sete
din palme ce-am iubit aprins și pe-ndelete,
palmele mele n-or fi pustii vreodată,
ci-or aștepta, în ele păstrând iubirea toată.
Mi-s palmele-nvățate temeinic cu iubirea
de parcă numai asta le-a fost și li-i menirea.
(2018)

Acasa sufletului meu

"Acasa sufletului meu
e mângâierea ta din palmă,
privirea ta cu curcubeu
și adâncimi de mare calmă.

În ea vedeam ce-am fost și-mi pare
că am văzut și ce-am să fiu
cuprins de strașnică mirare
că-mi dai de rost pe mai târziu.

Mi-e dor de palma ta pe tâmplă.
În ea-mi țineai un pui de zbor
și cu o fluturare simplă
fereai din cale orice nor.

Mi-e dor să-mi fie iar acasă,
mi-e dor de șoapte și tăceri
când mă destramă și m-apasă
îmbrățișările de ieri.

Îmi vii în vis, te port în mine
și de aceea mai acut
te caut între ieri și mâine
și îmi lipsești cu-atât mai mult.

Mă voi întoarce-odată, poate,
și poate-ai să mă iei 'napoi
cu zbor, cu nor și cu păcate,
cu toate vechi și totuși noi.

Mă răscolesc adânc și cheamă
seducătorul tău mereu
și mângâierea ta din palmă -
acasa sufletului meu."

Înstrăinat și fără vatră,
pribeag prin ani necruțători,
cu chipul strâmb sculptat în piatră,
cu ploi, furtuni și sumbri nori

s-ar fi întors de ar ști drumul
și pasul de i-ar fi ușor,
dar tot ce i-a rămas e scrumul
și punți tăiate care dor.

Ea nu-l aude și nu-l cheamă,
el de un timp nu-i mai lipsește,
iar mângâierea ei din palmă
s-a scurs uitată printre dește.

Așa-s plecările de-acasă:
sunt pustiire și ruină,
pârjol de suflet care lasă
trecutul smuls din rădăcină.
(2018)

Fără rost

Sfârșită-i ața. Ursitoarea-i fără rost.
I s-a cerut demisia din post
fiindcă nu au îndrăznit s-o dea afară...
Chiar fără ață, dacă îi omoară?
Sau dacă le ursește pe șapte generații
numai necazuri grele și alte complicații?

Dar ea nu pleacă. Suratele-i s-au dus
ținându-se de mână acolo unde nu-s
de rânduit destine și vieți de retezat.
Doar ea mai stă pe gânduri, căci ei îi era dat
pe toate să le-nceapă aproape din nimic
și-acuma rostul ei e șters, e trist și mic.

Parcă-i de timp uitată, șezând in fața roții
și ascultându-și gândul ori, poate, șoapta nopții.
Priveste-n gol și vede văzându-și de-ale sale
întreaga omenire, bătând aceeași cale
sau desfăcând cărări prin neumblate zări
în rătăciri ori nu spre-albastre depărtări.

Ea nu mai toarce firul, dar firele se torc...
Din ce? Nu știe, însă clipe nu se întorc,
destine nu mai sunt ursite ca-n vechime,
dar viețile se trec în zâmbet și suspine,
nici fire nu se taie, dar moartea tot nu iartă
chiar dacă nu e nimeni care să o împartă.
(2018)