Faţa nevăzută a lunii

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii.
Argintul ei mă îmbată
cu dorul deşărtăciunii.

Şi dacă şi lumea-i ca luna,
cu stele de lacrimi în jur,
ţinându-şi ascunsă genunea
în umbră, îndărăt de contur?

Şi dacă în umbră sunt stele
pitite în suflete calde,
ca-n lumina lor să se spele
himere captive în nade?

Atunci când în pragul minunii
lumina-i argint într-un vers,
din faţa neştiută a lumii
se desface-n scântei inţeles.

Înţelesul e-o formă sublimă
e culoare, e dor, e avânt,
e foc ce arzând, doar, animă
misterul păstrat în cuvânt.

După ce am pătruns astă taină,
ca un leac cu gust viu de uimire,
ce deschide şi-nchide o rană,
întregitu-mi-am devenire.

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii,
dar lumea pare mai adevărată
când naşte cuvânt în ochiul furtunii.
(2014)

Pentru Concurs pe blog organizat de Pishki şi Ratzone, autorul cărţilor ce vor fi acordate câştigătorilor: „Ocean de nimicuri” şi „Sunt un gunoi, sunt un nimic”.

Ca în fiecare zi

Ca în fiecare zi mă întorc de la şcoală,
îmbrăcată cu hainele surorii mai mari,
cu fusta puţin destrămată la poală,
cusută de mama, dar n-am ochii amari.

Ca în fiecare zi trec pe lângă librărie.
Vitrina ei mare, plină de cărţi, de idei,
întruchipează o lume minunată şi vie.
M-aş rătăci nesfâşit pe cărările ei!

Ca în fiecare zi îmi iau inima-n dinţi
şi mă strecor prin uşa abia întredeschisă
cu paşii timizi şi cât pot de cuminţi
ca să nu fiu băgată în seamă şi respinsă.

Ca în fiecare zi n-am la mine vreun ban,
să pară că-i drept s-ating astă comoară
şi că umbletul meu nu e iarăşi în van,
că inima mea nu începe să doară.

Ca în fiecare zi iau o carte în mână,
îi mângâi coperta cu drag şi cu jind.
Cât de mult îmi doresc să o am, să-mi rămână,
acasă s-o duc, s-adorm seara citind!

Ca în fiecare zi deschid cartea cu milă
să nu las vreun semn, să nu o îndoi,
şi citesc mai departe, căci ştiu la ce filă
am ajuns. Mă scufund în cuvintele noi.

Ca în fiecare zi timpul repede zboară...
Parcă ora-i o clipă, un avânt în visare!
Las cartea pe raft c-o durere amară.
Mă strecor iar afară din tăcerea cea mare.

Ca în fiecare zi plec cu inima strânsă
de teamă că mâine n-am s-o găsesc.
În suflet o lacrimă-mi cade neplânsă
de ochii pustii ce încet se-mpietresc.

Ca în fiecare zi mă gândesc că-i nedrept!
Nu cer podoabe, haine scumpe, palate.
Tot ce-mi doresc e-un cuvânt înţelept,
o lume de vis prinse-n file de carte!
(2014)

Proiectul Semn spre carte îşi propune şi deja reuşeşte să alunge tristeţea nedrept cuibărită în inimi de copii aflaţi în situaţii asemănătoare cu fetiţa despre care am povestit. Dacă vreţi să aduceţi un zâmbet pe un chip inocent puteţi urma una din următoarele căi:

Votaţi proiectul în Ţara lui Andrei, fără să vă lăsaţi împiedicaţi de faptul că crearea contului e ceva mai complicată, apoi distribuiţi link-ul către prieteni generoşi cu rugămintea de a-şi adăuga voturile.

Scrieţi pe blogul propriu despre proiect folosind bannerul conceput de Sonia.

Puteţi, de asemenea, să participaţi la proiect prin donaţii de cărţi sau aducând în atenţia Soniei poveştile unor copii care îşi doresc să citească, dar situaţia materială nu le permite achiziţionarea cărţilor dorite.

Pentru oricare dintre aceste gesturi gesturi generoase vă mulţumesc din suflet!

Când stins e focul...

sursa

Ştiu să supun cuvintele oricărui gând,
ştiu să răsar din ele curcubeu,
ştiu să le-nlănţui ca notele în cânt
sau să le-nvârt în hora sufletului meu.

Ştiu să găsesc ideea printre rime
când rimele dau tonul unui vers,
ştiu din metafore-anonime
să dezvelesc în înţelesuri univers.

Ştiu să mă las mâniei pradă
şi să arunc cuvinte-n vrăjmăşie,
ştiu mângâierea cum s-o fac să cadă
între cuvinte, să desferec armonie.

Ştiu toate-acestea, dar când stins e focul
şi când pustiul nu mai are nici nisip,
cuvintele mi-s rătăcite şi prelins norocul,
dus printre degetele răsfirate peste chip.
(2014)

Să nu mă uit, dar mă uit...

Am vrut să păstrez tot ce-am fost,
să fiu ca o carte care creşte, nebună,
şi poartă în sine şi rost, şi nerost,
şi cerul senin, şi aripi de furtună.

Am vrut să păstrez tot ce am fost,
să nu las vreo clipă în neagra uitare,
să mă învăţ integral pe de rost
din miez pân' la cea mai albastră visare.

Nu ştiu de ce m-am pierdut risipit
prin timpul hain care tace şi trece,
destrămare de gând şi de ce am simţit,
spulberare în vânt, pustiire în rece.

Mi-am spus: "neuitarea are-o urmă de chin",
consolare târzie, când ce-am fost e-un mister.
Mi-amintesc doar de râul revărsat din preaplin,
nu de stropul cel dulce-al unui gând efemer.
(2014)

Mulţumiri muzei Vero.

M-am îndrăgostit de mop?!!!

M-am îndrăgostit de mop.
Am să-l pieptăn, am să-l perii,
când îl vezi să nu te sperii;
am să-i dărui şi un clop.

L-am tot mângâiat pe coadă,
l-am spălat pe cap atent
şi i-am stors ca în patent
pletele ca de zăpadă.

Nu-i aşa bătrân cum pare,
chiar de trupul i-e uscat,
lemn lucios şi patinat
de mâini nemângâietoare.

Doar podeaua îl alintă
şi-i răsfiră pleata udă,
dar iubirea lor zăludă
ţine doar până la plintă.

De-ar fi dragostea curată
între duşumea şi mop,
nu s-ar aduna un strop
de mizerie-n găleată.

Apa, chiar cu detergent,
s-a-nnegrit ca un nămol.
Mopul are capul gol,
scărmănat intransigent.

Cu o scândură umilă,
uşuratic şi stricat,
la vedere m-a-nşelat.
Să nu mai aştepte milă!

Aruncat în tomberon,
nimeni nu şi-l aminteşte.
Am păstrat coada, fireşte!
Ea e cinstei etalon!
(2014)

Nimic

Cuvintele ţi s-au uscat pe gene.
Ochii ţi-s muţi, iar pleoapelor li-i lene
să îşi deschidă zarea sufletului dus
în nu-ştiu-unde, sălbatic, nesupus.

Căzuse roua de pe ultima petală,
se scutura şi ea în vânt, iar palma goală
ţi se făcuse pumn, strângând nimicul în neştire,
atât de ireal şi-atâta de subţire...

Cădeau tăcerile-n clepsidră ca în hău,
nu mai ştiai ce-i bine ori ce-i rău,
în valuri mute se rostogolea lumina
şi se spărgea în neputinţă vina.
(2014)

Ce e o lacrimă?

Ce e o lacrimă? O lipsă de-armonie,
cântare rătăcită din inimă pustie
sau un preaplin de gând cu sufletul oglindă,
un strop de cer ce n-are loc unde să se prindă?

Ce se întâmplă cu lacrima în fluturare de batistă?
Se zvântă şi se pierde, trece-n uitare tristă?
Însufleţit de vânt, aburul ei sălciu
rămâne în eter tăcut şi, totuşi, viu?

E inima o scorbură în care se adună
noiane de durere şi de iubire bună
şi când nu mai încap străbate în afară
un picur clar şi cald ce-alină şi măsoară

cât e de dependentă de tot ce-a strâns în ea,
avară de iubire, de patima cea grea,
sătulă de durere, dar fără renunţare
la dor, la risipire, la nor şi disperare?

Când curge pe obraz având siaj un rid,
se adânceşte ridul sau se îmbibă-avid
de umezeală tandră ca lutul cel uscat?
E lacrima un leac sau urmă de păcat?

Are cumva putere să lege înapoi
bucăţile de suflet căzute în noroi
şi-apoi, în alipire, să vindece, să spele
şi-n scorbură s-aprindă iarăşi câteva stele

şi în lumina lor să işte curcubeu
din hău monocromatic ce-apasă-atât de greu?
Ce-i lacrima? E-un cerc închis în sentiment
sau sentimentul prins ca-n cerc într-un moment?
(2014)

Cele douăsprezece cuvinte se regăsesc în scrierile adunate în tabelul găzduit de psi.

În ultima vreme timpul mă fugăreşte mai mult ca de obicei. Probabil că nu voi reuşi să las un semn al trecerii mele pe la fiecare dintre tovarăşii mei de joc de-a cuvintele şi sper să fiu iertată pentru muţenie...