Ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd

I s-a întâmplat să calce pe bec,
mai demult, când umbla desculţă pe plafon.
Sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
amintiri în picaj pe lângă neon.
(A schimbat becul ca să-l vadă mai bine,
ca pe pragul de sus... fiindcă acum plafonul n-o mai ţine.)
I-a rămas ciobul înfipt în călcâi.
Semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.

Pe urmă a citit într-o carte
că ciobul fusese cândva sărut şi ispită,
că printre toate resturile acelea de sticlă sparte
ar fi trebuit să caute călcătura uşor ocolită,
s-aştearnă culcuş în talpă, in arcul ei,
în care să-l ocrotească pe sărut cu scântei.

Scria acolo şi despre el, că se temea
că ea nu va şchiopăta după sărut.
Ea ar mai fi putut aştepta
înainte să se îmbolnăvească de şchiopătare, acut,
sau ar fi putut să simtă sărutul ciob
dacă era capcană ca s-o ademenească rob.
La feminin, la rob se spune roabă
şi-i o unealtă de folos la treabă.

Ea, supusă din dragoste şi inocentă,
crezând că-aşa-i perseverentă
în sentiment, cărase multe, lăsase multe şi uitase
unde-ajunsese şi de unde plecase.
Se gândea de-o vreme numai la ciobul de bec, la lumina lui stinsă,
fiindcă, strivind un sărut, îi fusese prinsă
în flagrant delict inima şi condamnată pentru vină.
Uitase că el, sărutând-o, i-a promis c-are s-o facă regină.

În oglindă se vedea roabă şi şchiopăta. Târâia un picior.
Îşi căra inima greu, ca pe un ulcior
în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
Şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa,
când ochii lui păreau să o vadă altfel decât oglinda ei mincinoasă.
Ochii lui îi spuneau că-i încă frumoasă.

A tras linie şi s-a socotit:
rid cu rid, câte erau de la surâs şi câte de la încruntare.
Sigur că se încrunta, călcâiul o doare!
Avea în dotare o mască zâmbitoare,
dar numărase şi mii de surâsuri adevărate
şi nici nu le găsise încă pe toate.

Oglinda nu minţise prea mult, voia s-o ajute la evaluare,
la concluzii pentru hotărâri şi acţiuni viitoare
şi îi striga prin ochii ce-o priveau de pe cealaltă parte,
pe care de-o vreme nu-i mai băgase în seamă,
strigăt mut de dinainte de moarte
(de moartea sărutului, moment în care se umpluse de teamă):

"Întoarce-te, femeie, întoarce-te pe dos
şi scoate la iveală ce ai tu mai frumos!
Chiar dacă ai în jur ochi răi, ce nu te văd
ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd."
(2012)

Almanahe dialog

Doamnă, flacără de toamnă

Desfrunzire de idei,
Ochii minţii cu scântei,
Tot prin ramuri de gând des
În păduri cu înţeles.

Desfrunzire de cuvinte
Ca să te aduci aminte,
Suflet mândru de femeie
Fără lacăt, fără cheie
Când Ea urcă în idee.

Desfrunzire ca un joc,
Joacă limbile de foc,
Jocului îi porţi noroc.
Chiar cu zborul efemer
Frunzele crestează cer.

Desfrunzire de pasiune
Într-a inimii genune
Arde aprig ca o toamnă
Aprinsă de tine, Doamnă!
(2012)

La mulţi ani, Almanahe!

Sub pleoapă

Te-am cuprins cu braţul, cu gândul...
Nu cred că erai tu, cugetul frământându-l.
Eram eu, rătăcind într-o poveste neîntâmplată
Ascunsă sub pleoapă, de tine, în noaptea-nstelată.

Stai în cuprinsul meu şi nu ştii că îmi eşti...
Dacă ţi-aş spune, mi-ai răspunde într-o doară: "Poveşti!"
Uneori te pierd în întuneric şi devii transparent,
Mă tem să nu te uit, dispărut permanent.

Te-am decorat sub pleoapă cu un zâmbet în plus,
Un dram de răbdare şi dor făr' apus,
Ţi-am şters cu radiera puţin din încruntare,
Câteva riduri mai vechi şi-o vorbă ce doare.

Aşa te-am desenat: un fel de ideal,
Nu chiar ficţiune pură, mai ai ceva real...
Dar mi te faci senin când mi te scurgi prin gând.
Ţi-aştern paşii pe pernă şi te ascult. Trecând.

Apoi se face noapte sub pleoapă şi cad stele.
Paşii au ritmul lor, ritmul tăcerii mele.
Cad, picură în somn ca boabele de rouă
Pe frunza mea de pleoapă, cea veche şi cea nouă.
(2012)

Oamenii dar...

Oamenii pot fi îngeri cu aripi de albastru,
Dar tălpile desculţe le scaldă în noroi,
Sau raza de lumină a gândului măiastru,
Dar aplecaţi sub foame, sub sete, sub nevoi.

Oamenii pot fi valuri cu creste de poveste,
Dar în povestea veche s-a strecurat şi zmeul.
Sunt pânze de corăbii în vânt, trimise veste
Spre zare. O lovesc şi sfarmă curcubeul.

Oamenii urcă vise pe scară de frânghie,
Dar se înnoadă ori se încâlcesc în ea.
Sunt joc şi înflorire, senină bucurie,
Dar ochiul de furtună e încercare grea.

Dar, spun în paranteză, cu zmeul de hârtie
Aleargă oamenii pe deal, pe vale, pe o idee pură.
Sfoara întinsă zbârnâie în încordare vie
Din ce în ce mai lungă, ca unică măsură.

Dar de la oameni-dar primim urmând semnele lăsate la psi.

Moment de rătăcire

Am crezut simplu că dragostea mi-e dată
Pe-acea întindere de trai real
Că lumea, circulară, se învârte toată
În jurul dorului de ideal.

Apoi, cu ochi uimiţi, am înţeles
Că, şi de paşii ni-s apropiaţi, putem fi singuri,
Că idealul e un dor crăpat prea des,
Ca lutul feţei, mască grea, cu riduri.

Atât de simplu ar fi fost, o singură persoană
Să-mi fi stârnit cuvântul iertător...
Poate a fost numai un fel de toană,
Poate că dorului, de-acum, nu-i mai e dor.
(2012)

Cum au prins trup din gând cuvintele la alţii aflaţi urmând cărarea de la psi.

Dor şi năpastă

E-un dor năpastă şi-i un dor ce dă speranţă,
Unul ce ţine-o zi, iar altul cât o viaţă,
Unul adânc până în miezul meu cu zbor,
Altul plutind departe, cu aripi dintr-un nor.

O brumă de durere mi-i scrisă pe la tâmplă,
O înfăşor pe deget într-o rotire simplă
O fac fuior sau buclă, o dau cu fixativ
Şi-mi stă spre luare-aminte, acolo, cu motiv.

Mi-s împletite dorurile cu lacrimi vii de ploaie
Ce fac să strălucească prin păduri culoarea,
Şi mă întreb de se întinde focul ca să îmi înmoaie
Dorul sau ca să mi-l aprindă cât ţine toată zarea.

Toamna e înviere, fructul putred şi-amar
Ascunde-n miezul lui sămânţă de hotar,
Că trece peste ger şi păcăleşte moarte.
De-aceea înviem spre alt timp şi în alte
Priviri cu amintiri, la fel cu ale noastre,
Priviri la fel de pline de doruri şi năpaste.
(2012)

Eu sunt acum

Să sap în piatră semne c-am trecut pe-aici,
Oricât de fără înţeles şi mici,
Cu unghiile roase, cu degete la fel
Sau să ard clipa cu un zbor
Neobservat de nimeni, trecător,
Cu-nchipuite aripi din pretins oţel?

Să strâng odăi, tigăi, perdele,
Să pun parchet în loc de duşumele,
Să-mi pun pereţi în jur, vopsiţi frumos
Sau să adun cuvinte ce spun mult
Şi tot temeiul lor să îl ascult,
Să mă ridice când cobor prea jos?

Să mă închid în închisori de gând,
Să îmi păstrez ascunsul în mine, fremătând,
Şi să nu-l las să se răsfrângă - curcubeu -
Sau să împrăştii altora şi lacrimă, şi vis
Din întâmplarea mea de iad şi paradis
Chiar dacă nu vor înţelege tot ce-s eu?

Eu sunt acum, nu-s doar păreri,
Muşc din prezent ca dintr-un colţ de pâine.
Aveam ceva în minus ieri
Şi nu ştiu sigur de-am să fiu acelaşi eu şi mâine.
(2012)

Acum sunt şi ei, cei înscrişi în tabel la psi.