Adam şi Eva

Adam şi Eva se îmbrăcau în frunze,
Noi am deprins năravul cuvintelor frumoase
Şi-apoi, în unele momente mai confuze,
N-am mai ştiut care-s adevărate şi care mincinoase.

Ne-am învelit în legi şi le-am numit iubire
Şi jurăminte false drept romantism le-am luat,
Ne-am învăţat copiii că nu e fericire
Decât pe-acelaşi drum, bătătorit şi plat.

Balade - trubadurii, romane şi poeme
S-au scris de veacuri multe şi se mai scriu şi-acum,
Imnuri curgând credule pe-ale iubirii teme
Ni se înfing în minte deplin, că sunt duium.

Plecăm în viaţă veseli crezând ce ni s-a spus,
Sperăm că niciodată n-om învăţa căderea;
Dar dintre toţi, câţi oare, întunecaţi de-apus
N-au cunoscut dezamăgirea şi durerea?

Câţi dintre cei ce nu au minţile obtuze,
Bătrâni, mai cred în romantisme siropoase?
Adam şi Eva se îmbrăcau în frunze,
Noi am deprins năravul cuvintelor frumoase...
(2012)

Ochii

Ochi de cer albastru mă privesc senin
Printre frunze dese mângâiate lin
De vânturi uşoare,
De raze de soare...

Şi din întuneric ochi de stele vii
Caută spre mine, palide făclii
De emoţii coapte
Tremurând în noapte...

Şi mă însoţesc peste tot în lume
Ochii din mulţime, ochii fără nume,
Ochi de cer senin,
Stele de destin...
(2012)

De ţi s-ar da încă o şansă

-Ajungi în lumea asta mare
Din întâmplare,
Zvârlit de soartă într-un timp şi-un loc
După noroc,
Cu mintea iute sau puţină,
Îmbelşugat udat la rădăcină
Sau însetat între nisipuri,
Cu foarte diferite chipuri.
După avere sau putinţă
Îţi construieşti întreaga fiinţă,
Îţi scrii destinul.
Astăzi te bucuri, mâine înduri chinul,
Şi-oricât ai vrea, tot nu eşti gata
În ziua când se cere plata
Şi-ai vrea să te mai naşti o dată, poate,
Să-ţi râzi în barbă-ncet de moarte...
De ţi s-ar da încă o şansă
Ţi-ai face viaţa mai frumoasă?

-Aş cere când mă nasc să am în minte
Tot ce-am trăit mai înainte,
Să mă întorc în lume înţeleaptă,
Să aflu mai uşor cărarea dreaptă
Pe care să-mi înşir paşii atentă,
Să nu fiu iarăşi repetentă
La vreo iubire neştiută,
Lăsată-n drum neîncepută,
La vorbe nerostite ori nepotrivite,
La întâmplări neînsemnate sau la dulci ispite.
Unde m-aş naşte ar fi clima blândă,
S-ar îndura de firea mea plăpândă
Şi nu m-ar viscoli prea aprig şi nici n-ar arde
Pârjoluri lungi în anotimpuri calde.
Şi mi-ar ploua în suflet dacă mi-ar fi sete,
Ori mi-ar seca tristeţea cu adieri prin plete,
Mi-ar fi senin în fiecare dimineaţă,
Iar stelele mi-ar ţine visările în viaţă.
Dar cum atâta perfecţiune nu există
Nu îmi rămâne decât să fiu optimistă
Şi să înfrunt c-un zâmbet fiecare zi
Până când una dintre ele... nu va fi.
(2012)

Penru Blog Power, Psi a propus tema "Dacă m-aș mai naște o dată, cine aș fi, de ce, unde aș fi?"
Au mai răspuns la întrebare:
Stop cadru
De-aş fi eu
Bălgradul de azi
Dacă m-aş mai naşte o dată
De-ar fi să mai fiu o dată...

Prea multă linişte

Prea multă linişte nu mi s-a petrecut demult,
În jurul meu şi-n mine e nesfârşit tumult
De întâmplări şi de schimbări, de şoapte şi de zbucium,
De foşnete firave şi de chemări de bucium.

Prea multă linişte aş vrea din când în când să-mi fie,
Atât de calmă şi cu totul lipsită de mânie,
Atât de blândă, de duioasă şi deloc pustie,
Prea multă linişte mi-ar fi în suflet poezie.

Aş îndrăgi-o, aş îmbrăţişa-o strâns
Şi mi s-ar şterge lacrimi ca şi cum n-aş fi plâns,
Din cute de pe frunte mi-ar dispărea vreo două
Când liniştea s-ar scurge ca boabele de rouă.

Prea multă linişte e vis neîntâmplat,
Dacă mi-ar fi promisă ar fi necugetat,
Şi, chiar de m-ar durea tăcerea când nimeni nu m-ascultă,
Prea multă linişte n-ar fi nicicând destul de multă.
(2012)

Vechiul balansoar

Un balansoar cu vise sub cerul înstelat,
Ascuns de ramuri dese foşnind înfierbântat
Când vântul le străbate şi le sărută blând,
Furând spre depărtare ce-i limpede în gând,
Se legăna odată pe muzica tăcută,
Purtând în dansul lui ochi speriaţi de ciută
Şi tâmple cu nelinişti, sprâncene arcuite
Şi buze fremătând cuvinte nerostite.

Un balansoar... Acuma-i bătrân şi părăsit
În neclintire veche de care, istovit,
S-a săturat demult şi-ar vrea să se despartă,
Să legene dorinţe, la fel ca altădată,
Să facă promisiuni frumoase şi deşarte
În nopţile de vară fierbinţi şi înstelate,
Cu adieri de vânt care sărută blând
Ochi speriaţi de ciută şi sufletul plăpând...
(2012)

Ploconul

Avea în pumn vreo câteva mărgele
Şi-a păcălit-o că ar ţine loc de stele
Când i le-a dăruit să se împodobească,
Apoi i-a dat oglinda sperând să îi zâmbească.

Ei i-a crescut temperatura în obraz
De parcă i-ar fi curs pe suflet gaz,
Iar el şi-a ambalat pretinsul dor
În staniol de foc strălucitor.

Poate credea prea mult în stele
Şi a orbit-o raza venită de la ele,
Sau poate că spoiala lui a fost de vină
Ori judecata ei fusese prea… senină.

Succesul lui s-a dovedit fulgerător
Şi, secerată precum spicul de secerător,
N-a înţeles prea bine ce s-a întâmplat,
Că a iubit-o iute şi s-a evaporat.

Ea ar fi aşteptat măcar o distilare
De sentimente pure pân’ la evaporare
Şi a vărsat o lacrimă pe pagini de scrisoare
Ce includea în ea cuvinte de chemare.

Când a crezut c-a plans destul
Şi-a înţeles că el era sătul
De-atâta jale şi-a plecat departe
Şi-a peticit cu plasturi inima frântă-n şapte.

Dar oricât de rapidă şi-oricât de trecătoare,
Iubirea lor n-a fost chiar fără vreo urmare,
Că a înmugurit doar unul dintre sâmburi
Şi-aşa le-a dat motiv să nu rămână singuri
Şi iar să se adune când le-a venit plocon,
După vreo nouă luni, un drăgălaş cocon.

Ea nu mai crede că mărgelele sunt stele,
Iar el nu mai aleargă ca vrăjit de iele;
Şi, chiar dacă muncesc ca nişte slugi, din greu
Şi chibzuiesc atent şi cel din urmă leu,
Nu-i loc de vreun regret în viaţa lor,
Că le-a umplut-o pruncul de dragoste şi dor.
(2012)

S-au jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte psi şi ceilalţi participanţi înscrişi în tabelul de pe blogul ei.

Un visător

Un visător trăieşte deodată două vieţi:
Una de azi pe mâine, din întâmplări mărunte,
Şi alta neştiută în care nu-s peceţi
Să stea nesfărâmate când i se pun pe frunte.

Un visător mai are o aripă ascunsă
Şi, chiar dacă făptura îi e neînsemnată,
A învăţat să zboare în lumea nepătrunsă
De cei cu mintea scurtă şi inima uscată.

Un visător îşi poartă visarea ca pe-o torţă
Care-i arată drumuri ce n-au mai fost umblate
Şi le desţeleneşte, şi-apoi mai are forţă
Ca să înalţe ziduri şi turnuri de cetate.

Un visător dărâmă oprelişti şi zăgazuri
Sau ştie iscusit care se ocolesc,
Deschide porţi prin munte şi taie văi în valuri
Cu aerul că totul e simplu şi firesc.

Un visător trăieşte cu fulgerul în minte,
Şi visul lui e treaz, cu aripa întinsă,
Nu-i trebuie adesea nici urme de cuvinte
Ca să-şi cresteze gândul pe bolta necuprinsă.

Un visător e firul de praf pus în balanţă
Care înclină timpul în partea lui de viaţă
Şi-i picătura de rouă limpede, curată
Care stârneşte valul şi-l poartă marea toată.
(2012)

Pentru şi din cauza Biancăi Badea, după ce am citit Nu sunt scriitoare.