Cântecul iubirii

Îmi spuneţi că iubirea doare
Şi că porunca ei e neîndurătoare,
Că pierzi dacă te pleci în faţa ei,
Că arzi în flăcări stârnite din firave scântei.

Îmi spuneţi că ar fi uşor
Să nu închizi în suflet nici un dor,
Şi în pustiu să stai sau să devii pustiu...
Din când în când să uiţi şi că eşti viu...

Când cartea mea cu basme s-a risipit, uitată
Pe raftul prăfuit al lui "A fost odată..."
O umbră de regret, parcă, mi-aduc aminte,
Un rămas bun grăbit, mai mult fără cuvinte...

Fiindcă se-auzea, mereu seducător,
Cântecul ei cel blând, atât de plin de dor
Şi plin de promisiuni pe care nici Făt-Frumos din carte
N-ar fi putut vreodată să le-mplinească, toate.

După "A fost odată..." "că dacă nu ar fi"
Se spune în poveste că "nu s-ar povesti"
Şi-atunci înseamnă şi că ceea ce nu este
În niciun basm, nicicând nu ni se povesteşte.

Dar cântecul iubirii, atunci când te cuprinde,
Înţelepciuni străvechi le spulberă din minte
Şi-n dansul ei ameţitor devii încă un val
Fără odihnă, plin de zbucium, izbit de stânci la mal.

Dar ştii că, de iubirea se ţine de cuvânt,
Îţi schimbă soarta-n vis şi inima în cânt.
Şi m-am supus şi eu, cândva, poruncii ei,
Şi-am ars în flăcări stârnite din firave scântei.

Nu doar o dată, şi-am învăţat că doare
Speranţa, aşteptarea, şi, mai ales, când moare
Cântul iubirii şi sfâşie din mine
Bucăţile de suflet în care se mai ţine.

În urma ei rămâne atât de multă pace,
Un suflet mai sărac, o inimă ce tace
Şi nişte amintiri cu grijă aşezate
Pe raftul prăfuit, lângă cealaltă carte...
(2011)