Puncte de vedere

Din punctul de vedere al omului, omul e o pădure de gând;
Din punctul de vedere al pădurii, omul e rana și pârjolul flămând.
Din punctul de vedere al omului, omul e apa ce-și macină cale;
Din punctul de vedere al apei, omu-i otravă prelinsă pe vale,
Din punctul de vedere al omului, omul e-un petec albastru de cer;
Din punctul de vedere al cerului, omul e firul de praf efemer.
Din punctul de vedere al omului, omul e-o gură de aer curat;
Din punctul de vedere al aerului, omul e fumul întunecat.
Din punctul de vedere al omului, omul e o pasăre în zbor;
Din punctul de vedere al păsării, omul e-un plumb zburător.
Din punctul de vedere al omului, omu-i pământ atingând apogeu;
Din punctul de vedere al pământului, omu-i lăcusta ce crede că-i zeu.
Din punctul de vedere al omului, omul e focul ce crește un vis;
Din punctul de vedere al focului, omul e scrum pustiind pe cuprins.
Din punctul de vedere al omului, toate acestea sunt adevărate...

Când am deprins gândirea și-am râs în pumni de moarte,
căci știm s-o amânăm în timp tot mai departe,
am invadat Pământul ca stolul de lăcuste
și nu ne mai ajunge, și toate ni-s înguste.
Îngust ne e și gândul mânat de lăcomie...
Furăm ziua de mâine de proști și din trufie,
când am putea să fim pământ la apogeu
și visul avântat pe pod de curcubeu.

Unii aruncă-n mare vapoare-ntregi de grâne,
iar alții n-au să dea copiilor nici pâine.
Fac arme și rachete și joacă șah pe hartă;
ai ridica orașe cu bani din sport sau artă,
când sunt copii destui ce merg desculți la școală
dacă au școli în sat, sau dacă n-au vreo boală
cu leac demult știut prin alte țări bogate.
Și-acolo prea puțini încă învață carte...

E mai ușor să mâni sărmanul care știe
numai ce-i pui sub nas și care vrea să fie
exact cum e vecinul: cu casă și mașină,
și-ar mai dori în plus un petec de grădină...

Și chiar de sunt destui cei care văd pădurea
ciuntită sau arzând, câți n-or lua securea
lăstari să ciopârțească pentru vreo boarfă nouă
ce nici de cald nu ține, și-oricum mai au vreo două?

Trăim înghesuiți în astăzi și aici,
avem nevoi meschine și țeluri foarte mici
și ne înconjurăm de pietre și de ziduri,
ca nu cumva pământul brăzdat adânc de riduri
să ne trimită-n dar vreun firișor de iarbă
care să ne distragă o clipă de la treabă
și să ne dea prin gând că am putea schimba
puțin, și fiecare, chiar de acum... ceva...
(2019)

Furtuna din chitară

Chitara-i o cutie ce-aduce, mi se pare,
cu trupul unei nimfe cu nuri și năbădăi,
dar găunoasă-n miez ca să răsune tare,
cum crește și ecoul rostogolit prin văi.
Cum sunetul ei naște din corzile întinse
când degete cu har le mângâie, le dor,
și corzile de suflet vibrează de-s atinse
de aripi de furtună ce-n noi își cată zbor.
Și-atunci când umplem hăul din miezul de chitară
smulgând din noi furtuna aripă cu aripă
ea strânge tot ce-i dăm, dar nu-i deloc avară
și-mprăștie în lume un dar de-un veac... de-o clipă...
(2019)

De vorbă cu Ana-Veronica Mircea

Cititorului

Privești în poem
cum te uiți în oglindă.
Eu fac lumină.
(2019)

O tâmplă de-nstelare plină

La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.

Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.

Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.

La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)

Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.

Trăim sperând

Robin Wight

Trăim sperând că dragostea-i eternă
când noi suntem atât de efemeri.
Trăim sperând că viața nu e ternă
și-o risipim pe umbre și păreri.

Trăim sperând că boala ne-ocolește,
că bătrânețea nu e pentru noi
și-atunci când ne ajung așa, firește,
am vrea să-ntoarcem timpul înapoi.

Trăim sperând să ne găsim un rost,
să dăm sens clipei care suntem pe pământ
și când privim în urmă la ce-am fost
găsim un gest, un gând ori un cuvânt.

Trăim sperând că nu există moarte
fiindcă gândul scris n-are apus.
Prin el străbatem timpul și-l supunem (poate)…
Cu modestia între paranteze-am spus.
(2019)

Desferece porți

Suspendat între clipe, pe-un acord de chitară
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.

Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.

În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.

Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.

Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)

Oceanul sau un strop de rouă

Vladimir Kush

S-ar umple inima prin vreme de iubire,
de dor, de supărare sau mânie oarbă.
Atâtea sentimente ni-s în fire
și ea le stăpânește și li-i roabă.
Și-atunci pe unele le risipim tăcut
în marea nesfârșită a uitării.
Păstrăm prin colțuri din acest tumult
ecouri din aripile visării.
Și bucurie, și durere deopotrivă
rămân înfipte-n amintire ca un ciob
pe când ce-i anacronic, în derivă,
din sine se destramă, scrum și colb.
Căci e uman balastul ce apasă
să-l uiți, să-ți scuturi cerul să respire,
iar răsuflarea-i poartă care lasă
să-l umple altă lume de trăire.
Și fiecare lume nouă
puternic și tulburător descrie
oceanul sau un strop de rouă,
clipă cu miez ori veșnicie.
(2019)

Alte scrieri (mai puțin anacronice) cu aceleași douăsprezece cuvinte s-au înscris ca de obicei la gazda jocurilor noastre.