Pe gene de zare

Soarele răpus de zare
îşi lasă sângele în urmă
dizolvat în lumină.
Umbra atotcuprinzătoare
îl ascunde şi curmă
suferinţa cerului pentru vină.

Inima beteagă se frânge
ascusă în întuneric,
nerostită.
Înăuntrul ei se strânge
visul himeric -
nebunie tăcută, ispită.

Alt răsărit
înroşit de pasiune
îşi croieşte cărarea
cotropind altă rană.
Vindecă nesfârşit
a nopţii genune
unde-şi deschide zarea
cealaltă geană.
(2014)

Visul unei nopţi de vară

Uite, afară ploaia cum se cerne…
Tu picuri vorbele alene
muiate-n cântec şi-n ispită;
duios visarea mi-o alintă.

Soarele scade după munte,
noaptea se trece peste punte
făcută dintr-a timpului urzeală.
Stele se-aprind ca o spuzeală

mai sus de nori, nu le vedem,
dar ştim că sunt şi le avem
în gând şi în cuvinte moi...
Aici sunt eu. Nu suntem doi...

Şi tu eşti dincolo de nori,
pierdut de mine printre sori,
păzind visarea mea din vară
pe geana unui gând de seară.

Ploaia măsoară, clipa trece
şi tot şi toate pot să plece
când ramul cerului îmi plouă
cuvânt şi cânt din rouă nouă.

Îmi plouă printre nori cu stele,
îşi umple amfora cu ele
sufletul jinduind, chemând
un strop nerisipit de cânt ...
(2014)

Nopţile verii-s lungi şi vise
se scurg din crengi de cer pe pleoape.
Cuvintele anume scrise
de inimi le aduc aproape.

Granit

Inimii i-aş jertfi în tăcerea-nserării
o lacrimă pe care-aş logodi-o c-o singuratică stea
rătăcită-ntre norii îngrămădiţi ce abia
de-şi despică zidirea în ploile verii.

Dar mi-e ochiul infirm, orb în grea renunţare,
cu gene plecate, uscate de tot.
Nici steaua aceea rămasă n-o pot
cuprinde în mine de-atâta uitare.

Un grăunte de dor mi-a rămas, bob umil,
printre clipe tăcute, înşirate ca viață.
Dintr-o singură stea cum să fac dimineaţă
când înconjur cu grijă bobul mic şi fragil?

Precaută mă-nvârt şi mă simt prea departe
oricât m-aş întinde către el, prea de jos.
Sufletul meu răsucit în vâltoare pe dos
parcă-i scos la mezat, parte smulsă cu parte.

Îl tac şi mi-l port către dor, cât mai sus,
îi pun catalige, dar tot îl ajung
precupeţii hapsâni şi nu ştiu să-i alung
fiindcă nu-i vreau ca povară în plus.

Reminiscenţă din roua unui alt răsărit,
mi-e inima blândă sub un ţest ca de piatră.
Simbioza-i perfectă, nu cedează, nu iartă,
nu admite fisură în cenuşiul granit.

Un arbust fusiform, răscolit şi înfrânt
sub un vânt ce n-arată nicicând îndurare
şi-a deschis ochii plânşi în aromă de floare
de soc ce îşi trage puteri din pământ.

Şi granitul e parte-al aceluiaşi lut.
În el sprijinită, inima-i caldă şi vie.
Când privirea-mi îţi pare secată, pustie,
n-ai pătruns în adâncul unde-i iar început...
(2014)

Scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au adunat încă o dată în tabel la psi.

Tampoane

Totdeauna,
de unul, de una,
mereu,
mereu tu, mereu eu
şi tot timpul
ne curge olimpul,
vremea toată,
tu sătul şi eu mirată.
Toată întâmplarea,
trecutul şi zarea,
tot drumul,
pietre sub tălpi cu duiumul,
cărarea toată,
presărată
cu firmituri de pâine
pentru mâine,
pentru facere,
pentru întoarcere,
în toate zilele,
pe toate filele.
Şi dacă tot şi de toate,
pe noi cine ne mai desparte
când ni se rup zăgazuri
şi când ni se năzare,
când facem numai nazuri,
când ne lovesc necazuri,
când nu ne-ajunge-o zare,
când tot ce-mi eşti nu-mi este,
când tot ce-ţi sunt - poveste -
ne trebuie mai mult,
când vreau un alt tumult
sau setea de demult
se-ntoarce şi îmi seacă
gândul, când mă îneacă
fumul iscat de noi
de când am ars, pârjol
ce lasă miezul gol,
de când ne-am stins sub ploi?
Cerul mi-e un şuvoi,
râuri de iasomie
care mă cer, mă-mbie...
Cine ne mai desparte
dacă ni-s tot şi toate
aproape prea departe?
Pune-ntre noi o gumă
ce şterge orice urmă
de vânătăi pe gând!
Nici amintiri nu vând,
nu cumpăr niciun vis
permis sau interzis.
Pune-ntre noi o vreme
în care nu mă cheme
niciun cuvânt pe nume!
Pune-ntre noi o lume...
(2014)

Despre tot felul de tampoane au scris psilunaticii pe care ii găsiţi înscrişi, ca în fiecare săptămâna, în tabelul psipsinei.

Patru

Sete

Sub ploi, la izvor
mi-astampăr setea de clar
privind pietrele.

Verde

Am hălăduit
prin verde crud, verde copt,
verde plin... În munţi.

Rouă

Hazna cu rouă
îmi potoleşte setea
de vis netrăit.

Tihnă

În miez de iarnă
prin horn se toarce fuior
din tihna casei.
(2014)

Tablou domestic

Într-un impuls hormonal sau dintr-un fel de teamă
i-a dat numele lui. Acum la fel o cheamă
şi in acel hrisov pe care îl păstrează
nu poate să-l mai schimbe. Mai mult, nici nu cutează!

Halviţa dulce tare de care i se-acreşte,
aşa i-e căsnicia şi parcă se căieşte
şi se visează zilnic fiind din nou holtei
când soaţa îl alintă cu ţipetele ei.

Nici Hertz nu ar răspunde, de ar fi întrebat,
pe ce frecvenţă tace femeia ce şi-a luat,
că e nespus de rară tăcerea ei şi-ar vrea
ceară de la Ulise pentru urechi să-şi ia

sau Hermes să-i dea aripi, să zboare peste zări
ori in oceanul vast s-atingă depărtări
la pescuit de hering, c-aşa a auzit
că peştele acesta în râu nu-i de găsit.

Sau ar hălădui prin munţii cei de piatră
şi şi-ar zidi-ntre vânturi o liniştită vatră,
dar e legat pe viaţă de-un petec de hârtie.
De ce nu-l poate rupe încă nu vrea să ştie.

Aşa că strânge-n minte ca un hârciog avar
clipele dulci de tihnă, gustate-atât de rar...
In beci are-o hazna din care curge vin
şi liniştea dorită cât timp paharu-i plin.

Halena ce rezultă are o scuză bună,
că doarme neîntors o noapte ori o lună,
cât soaţa lui il ceartă. În vis, pe horn, fuior
urcă din tihna casei spre cer... Încă un nor.
(2014)

Alte duzini mai inspirate
la psi le căutaţi. Acolo se-nscriu toate.

Unde te duci?

Unde te duci? Mă cheam-un zbor,
pe umeri mi s-a prins zăvor
şi cheie n-am. Zăvoru-mi leagă
aripa drumului, beteagă.

Unde te duci? Mă chem-o zare,
pe tălpi mi s-a lipit cărare
şi-o port cu mine, praf şi piatră,
pasul îmi trage-n urmă vatră.

Unde te duci? Mă cheamă lutul
şi-i prins în mine, chipul, slutul
sau eu i-s chip în zbor, în zare.
Am fost, mai sunt, apoi... uitare.
(2014)