În căutarea perfecțiunii

Ascultă-nserarea picurând peste iarbă
cu foșnet suav ca o pală de vânt.
Ascultă cu mine și privește, că-s oarbă
de când stau ascunsă la tine-n cuvânt.

Mi-alină cu șoapte un dor de lumină...
În ele să scurgi raze frânte de soare.
În umbra din tine mă-ncropesc fără vină,
și tu mă cuprinzi în duioasă-acceptare.

Înainte de tine alt cuvânt m-a înfrânt,
înainte anost îmi era infinitul.
Adieri dinspre tine mi-amintesc de avânt
și-mi adaugă aripi ce înfruntă zenitul.

Cu atât altruism m-ai lăsat să aleg...
În alegere-am fost adevăr și mirare
că de tine-apriori aș putea să-mi dezleg
ori întreagă, ori frântă albastra mea zare.

Eu sunt oarbă de tine, dar tu vezi în amurg
cum se-adună curate temeinice clipe
și le-nșiri în povești unde rimele curg,
un poem cât o viață încercând să-nfiripe.

Eu sunt oarbă, dar vezi cu ce dor mi te-am scris,
că-mi exiști și că-mi ești adăpost pentru visuri?
Ești perfect și de-aceea te-am schițat imprecis
în antet, peste suflet, unde nu-s compromisuri.
(2017)

Căutând perfecțiunea în cuvânt sau în lume,
răscolind de la bun început alfabetul,
ne-am înscris în tabel după blog, după nume,
unde Eddie ne cheamă la jocuri anume
și jocului nostru îi pune antetul.

Mi se făcuse viață

Mi se făcuse sete si arșița curgea
cu degete de lavă pe toată firea mea.
Și m-aș fi adăpat dintr-un izvor de dor,
dar mi-au crăpat și palma, și lutul din ulcior.

Mi se făcuse foame de timp și de lumină,
dar seceta-mi smulgea avid din rădăcină
clipe, le spulbera grăbindu-le să moară
cu fluturii luminii răpuși și ei spre seară.

Mi se făcuse viață de-un timp până spre zare
și amânam cu fluturi a lumii înserare.
Cu palmele crăpate făceam ulcior din lut
și timpul mi-l rotea curgând în absolut.
(2017)

În șoaptă să se culce

Se stârnește neliniștea, fluturare în sânge,
zbatere de aripi, de pleoapă care plânge.
Se prinde de un gând cu cârcei de lumină
și-i dăruie un zbor în clipa cea deplină.

Se leagă într-un cântec, în dans amețitor
de vorbe care cheamă, înlănțuie și mor.
Sau, uneori, cad pietre în avalanșe surde,
cuvinte destrămate din stânci, mânate-n ciurde.

În urmă se așterne o geană de senin.
Prin colțul ei de zare cocorii parcă vin,
dar eu știu că spre toamnă oricare zbor seduce...
Se duce și cuvântul în șoaptă să se culce.
(2017)

Jurnalul unei doamne

Ridici paharul de cristal rubiniu
și te uiți peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Mi se face-a tăcere, mi se face târziu
și mi-e dor de ce-am fost înainte de toate.

Desenez din priviri frânte dungi pe parchet.
Transparența-ntre noi se îneacă în fum,
Am făcut din cuvinte un fel de pachet
legat cu emoții adunate pe drum.

Unul, tu, altul, eu - le păstrăm strâns la piept,
că ni-s vorbe nespuse și s-or cere vreodată.
Pân' atunci ni se pare că-i aproape nedrept
să le pierdem. Ne-am pierde cu ele deodată.

Ne aducem aminte de ele pe-alese
după cum își învârte secunda fuiorul.
Unele-s dulci, dar nu ni-s prea dese
fiindcă că ni se strepezește dorul.

Altele ni-s ca bila de amare
și nu doar gura ni se face pungă.
Ne pasc tăceri pândind în așteptare
și nu-s cuvinte care să ne-ajungă.

Sau, poate, sunt, dar au alt înțeles
când eu le spun și altul când le-asculți.
Degeaba-n ele sufletul mi-l țes
când pașii tăi le-mprăștie, desculți.

Degeaba le desfac din bule de tăcere
în care stăm ascunși, parcă, dintotdeauna
când nu mai simt extaz și nici durere,
când nu-mi mai ești nici soarele, nici luna.

E-o transformare în semantică, în suflet
sau în semantica adâncă a sufletului meu?
Dacă la întrebarea asta mă încumet
să dau răspuns, mai pierd un curcubeu.

Și poate că e ultimul din picătura clară
ce cade tot mai rar pe capătul de geană.
O secetă presimt, întinsă și amară,
brăzdând fără de milă ca un cuțit în rană.

Cât de ușor ar fi să aplicăm gingaș
un unguent făcut din vorbe dulci și blânde
în care-apoi, zâmbind, să căutăm sălaș
pentru-ale noastre inimi de dragoste flămânde!

Nu ne-am mai regăsi străini unul de altul
ca alge rătăcind în ape fără rost
și ne-am recâștiga adâncul și înaltul,
și nu ne-ar mai fi dor de tot ce am mai fost.

O iederă urcând îmbrățișări cuvinte
pe-un arbore șoptind din frunze mângâieri
am fi pân' la sfârşit, cum îmi aduc aminte
că ne prinsese vremea-n amiaza altui ieri.

Ridic paharul de cristal rubiniu
și mă uit peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Ţi se face-a tăcere, ţi se face tarziu
și ţi-e dor de ce-am fost înainte de toate.
(2017)

Alte scrieri pe această temă sau folosind aceeași duzină de cuvinte sunt înscrise în tabelele găzduite de Eddie.

Îmi pare rău că n-am reușit să răspund celor care mi-au lăsat un dar de gând și cuvânt. Am fost și sunt încă prinsă într-un vârtej de întâmplări care îmi solicită o grămadă de timp și de energie. Îmi cer scuze dinainte dacă nu voi reuși să interacționez cu cititorii și colegii de scris încă o vreme și vă mulțumesc din suflet pentru fiecare gând cu care mi-ați înseninat ziua.

Ilustrația prăfuită

Un văl de întuneric străpuns de pâlpâiri
de stele-ndepărtate i se-arăta-n fereastră.
Un muc de lumânare cu flacără albastră
zvârlea prin colțuri umbre cu iz de năluciri.

Pe masă, printre file de vreme-ngălbenite,
acoperită trist de praful nepăsării,
purtând în ea sămânța eternă a visării,
găsise-o poză veche cu margini zdrențuite.

Din ea-l priveau sau din trecutu-i, poate,
doi ochi adânci ca noaptea fără stele
în care se pierduse ca blestemat de iele
cu zeci de ani în urmă, când noi îi erau toate.

Pe muchia dintre noapte și visul de-altădată
într-o alunecare aproape ireală
s-a scufundat în sine cu sufletul spirală
de doruri și durere uitată și-ngropată.

Doi ochi adânci ca noaptea îi arătau cărarea
pe care-n tinerețe din teamă n-a pășit,
doi ochi adânci ca noaptea care l-au îndrăgit
și care încă-l cheamă cu toată disperarea.
(2017)

Ce li s-a arătat sub praful de pe poză,
un chip, un loc, o lume sau, poate, doar o roză,
au scris cu har şi-apoi ne-au dat grăbit de veste
la Eddie care-adună poveste cu poveste.

Pânză de păianjen

Am scos din teacă un gând tăios.
I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.

De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.

Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.

Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.

Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)

Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.

Scoică pustie

Mi-am construit o carapace,
am oțelit-o cu dureri
din amintirea care toarce
ce s-a-ntâmplat alaltăieri.

Câteodată o deschid
ca pe un cufăr cu comoară.
În ea nimicul face rid
și încă poate să mă doară.

Dar nu simt nici atât măcar
în vremea care se repetă
și sunt din ce în ce mai rar,
și-s prea puțini cei ce regretă.

Coajă cu luciu efemer
cu valvele strâns înnodate
ascunde-n ea nu un mister,
ci stele stinse-n miez de noapte.
(2017)