El a privit-o lung să-i dea de înţeles.
Ea s-a pierdut o clipă şi, ca efect advers,
n-a priceput nimic sau a-nţeles pe dos
şi şi-a văzut de drum fără să-l bage-n seamă.
El s-a pierdut o clipă fiindcă-i era teamă
că nu-i destul de bun, de chipeş, de frumos.
Ea l-a privit furiş printre bătăi de gene.
El s-a pierdut o clipă apoi subtil, alene
i-a dăruit surâs strălucitor şi blând.
Ea s-a pierdut o clipă apoi şi-a luat în dinţi
inima temătoare şi, smulsă dintre sfinţi,
surâsul i-a întors din suflet fremătând.
El s-a pierdut o clipă şi s-a apropiat
de draga lui şi-ncet c-un braţ i-a-nconjurat
mijlocul subţirel şi-a tras-o mai aproape.
Ea s-a pierdut o clipă şi a roşit subit
şi şi-a ascuns roşeaţa la pieptul lui iubit,
şi ochii i-a ascuns sub coborâte pleoape.
El s-a pierdut o clipă şi-a mângâiat uşor
chipul ei drag de care i-a fost atât de dor
apoi s-a aplecat şi buzele lui moi
au sărutat ca şoapta tăcerea gurii ei
şi au simţit că-n inimi li se aprind scântei.
Şi s-au pierdut o clipă, aceeaşi, amândoi.
(2015)
Ei nu s-au pierdut deloc când s-au înscris în tabel.
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
duminică, 29 martie 2015
S-a pierdut o clipă (Găsitorului, recompensă...)
S-a pierdut o clipă.
Găsitorului, recompensă:
o pană în aripă
şi, în trecut, o pensă
în care să-şi ascundă
ce-o fi având de-ascuns,
poate încă o rundă
din drumul numai dus...
Ooo, dar ce buluceală,
ce zgomot infernal,
ce căutări intense,
la morgă, în spital,
pe unde mai sucombă
câte o amintire,
iscând praful în trombă
de pe-un dosar subţire,
pe uliţe pustii,
pe dosnice coclauri!
- Haideţi, cât suntem vii
să câştigăm toţi lauri!
- Toţi? Nu, că s-a pierdut
o singură secundă...
- O ciopârţim mărunt,
val desfăcut în undă...
- Se dă o recompensă
doar pentru clipa-ntreagă.
Nu e nicio dispensă.
Şi ştim noi cum se leagă
fărâmele de timp
ca să refacem clipa?
Boabele de nisip
nu îşi unesc risipa...
De-aceea mă gândesc
că totul e o glumă,
că ar fi nefiresc
să scoţi din timp o urmă
şi să o pierzi. Şi-apoi,
aşa o promisiune -
o viaţă înapoi
să iei pe-o clipă - nu e
nici asta plauzibil...
Dar câţi am căutat
un lucru intangibil
ce pare minunat!
Porniţi la drum cu graba
şi ignorând dileme
am risipit degeaba
o porţie de vreme...
(2015)
Dacă şi alţii au pierdut sau au găsit clipa aflaţi de aici.
Găsitorului, recompensă:
o pană în aripă
şi, în trecut, o pensă
în care să-şi ascundă
ce-o fi având de-ascuns,
poate încă o rundă
din drumul numai dus...
Ooo, dar ce buluceală,
ce zgomot infernal,
ce căutări intense,
la morgă, în spital,
pe unde mai sucombă
câte o amintire,
iscând praful în trombă
de pe-un dosar subţire,
pe uliţe pustii,
pe dosnice coclauri!
- Haideţi, cât suntem vii
să câştigăm toţi lauri!
- Toţi? Nu, că s-a pierdut
o singură secundă...
- O ciopârţim mărunt,
val desfăcut în undă...
- Se dă o recompensă
doar pentru clipa-ntreagă.
Nu e nicio dispensă.
Şi ştim noi cum se leagă
fărâmele de timp
ca să refacem clipa?
Boabele de nisip
nu îşi unesc risipa...
De-aceea mă gândesc
că totul e o glumă,
că ar fi nefiresc
să scoţi din timp o urmă
şi să o pierzi. Şi-apoi,
aşa o promisiune -
o viaţă înapoi
să iei pe-o clipă - nu e
nici asta plauzibil...
Dar câţi am căutat
un lucru intangibil
ce pare minunat!
Porniţi la drum cu graba
şi ignorând dileme
am risipit degeaba
o porţie de vreme...
(2015)
Dacă şi alţii au pierdut sau au găsit clipa aflaţi de aici.
sâmbătă, 28 martie 2015
Evadare în albastru
"Uneori visez să ating cerul cu mâna",
uneori l-aş prinde în pumnul închis,
aş rupe din nor un caier ca lâna,
din senin aş fura un albastru de vis.
L-aş păstra pentru când mi-ar fi dorul mai greu,
l-aş păstra într-un sipet cu lacăt de vânt,
l-ar sufla-ncuietoarea-n sufletul meu,
apoi l-ar scăpa evadat în cuvânt.
(2015)
Uneori ea visează să atingă cerul cu mâna.
uneori l-aş prinde în pumnul închis,
aş rupe din nor un caier ca lâna,
din senin aş fura un albastru de vis.
L-aş păstra pentru când mi-ar fi dorul mai greu,
l-aş păstra într-un sipet cu lacăt de vânt,
l-ar sufla-ncuietoarea-n sufletul meu,
apoi l-ar scăpa evadat în cuvânt.
(2015)
Uneori ea visează să atingă cerul cu mâna.
vineri, 27 martie 2015
O cumpănă
Un nor s-a ivit în zare şi e negru ca misterul.
Vântul îl învolburează, mătură cu el tot cerul.
Norul muşcă din senin şi-l înghite cu nesaţ,
Soarele se-ascunde iute să nu fie prins în laţ
şi un cor din altă lume asurzeşte tot văzduhul
şi, cu glasuri tunătoare, spune că-şi dă lumea duhul,
dacă nu pe veşnicie, atunci pentr-un ceas ori două,
cât din norul cel grozav precum la potop ne plouă.
Focuri se aprind în cer şi-l brăzdează des şi nu e
unul mai mic decât altul, unul nu-i o flăcăruie
Câte unul întrupat într-un paloş de lumină
se scoboară ca pe scări pân-ajunge în grădină
şi-apoi spintecă pământul ori vreun falnic arbore,
un călău ce judecă aducându-şi martore
tunete rostogolite plastic în prăpădul ploii
dintr-un munte în alt munte pe făgaşul lung al văii.
Fulgerele cumpănesc la dreptate o clipită
şi dreptatea împărţită e-arzătoare şi cumplită.
Norul ce-a iscat dezastrul peste ea şiroaie toarnă.
Plânge-n hohote natura dintr-o ne-nţeleasă toană.
O sămânţă strecurată de pohoiul astei ploi
într-o crăpătură strâmtă astupată cu noroi
pare un rebel ce-ncearcă s-o scape de la pieire.
E un bob ce poartă-n el miez firav de nemurire.
(2015)
Alte duzini, poate nu la fel de furtunoase, dar, cu siguranţă, pline de har găsiţi aici.
Vântul îl învolburează, mătură cu el tot cerul.
Norul muşcă din senin şi-l înghite cu nesaţ,
Soarele se-ascunde iute să nu fie prins în laţ
şi un cor din altă lume asurzeşte tot văzduhul
şi, cu glasuri tunătoare, spune că-şi dă lumea duhul,
dacă nu pe veşnicie, atunci pentr-un ceas ori două,
cât din norul cel grozav precum la potop ne plouă.
Focuri se aprind în cer şi-l brăzdează des şi nu e
unul mai mic decât altul, unul nu-i o flăcăruie
Câte unul întrupat într-un paloş de lumină
se scoboară ca pe scări pân-ajunge în grădină
şi-apoi spintecă pământul ori vreun falnic arbore,
un călău ce judecă aducându-şi martore
tunete rostogolite plastic în prăpădul ploii
dintr-un munte în alt munte pe făgaşul lung al văii.
Fulgerele cumpănesc la dreptate o clipită
şi dreptatea împărţită e-arzătoare şi cumplită.
Norul ce-a iscat dezastrul peste ea şiroaie toarnă.
Plânge-n hohote natura dintr-o ne-nţeleasă toană.
O sămânţă strecurată de pohoiul astei ploi
într-o crăpătură strâmtă astupată cu noroi
pare un rebel ce-ncearcă s-o scape de la pieire.
E un bob ce poartă-n el miez firav de nemurire.
(2015)
Alte duzini, poate nu la fel de furtunoase, dar, cu siguranţă, pline de har găsiţi aici.
Poartă
În poartă aştepţi de o viaţă,
tăcută şi tristă paiaţă,
să cadă lacăte-n colb,
sfărmate de timpul cel orb,
să cadă şi stelele-n drum
şi-n urmă să nu fie scrum,
ci numai pulbere fină
de stea strălucind în lumină,
iar luna, făcută din ceară,
topită-ntr-o oarece seară,
să curgă pe lemn - lumânare
jelindu-l... Jelindu-te, oare?
Apoi lemnul porţii, bătrân,
trosnind din rărunchi, cu suspin,
s-a topit ca şi cum n-ar fi fost,
rumeguş, putregai fără rost.
După poartă era numai zarea.
Şi zarea era întrebarea...
(2015)
Gândul mă poartă din poartă în poartă...
tăcută şi tristă paiaţă,
să cadă lacăte-n colb,
sfărmate de timpul cel orb,
să cadă şi stelele-n drum
şi-n urmă să nu fie scrum,
ci numai pulbere fină
de stea strălucind în lumină,
iar luna, făcută din ceară,
topită-ntr-o oarece seară,
să curgă pe lemn - lumânare
jelindu-l... Jelindu-te, oare?
Apoi lemnul porţii, bătrân,
trosnind din rărunchi, cu suspin,
s-a topit ca şi cum n-ar fi fost,
rumeguş, putregai fără rost.
După poartă era numai zarea.
Şi zarea era întrebarea...
(2015)
Gândul mă poartă din poartă în poartă...
joi, 26 martie 2015
Mantia cu visuri vechi
Mi-e uzată de acuma
mantia cu visuri vechi
şi rărită precum spuma
valurilor. În perechi
mi le-am tot lăsat în urmă,
pe sub pietre, pe sub paşi,
dar durerea nu se curmă
când nu vrei să mă mai laşi
să-nădesc cu fir de lună
mantia cea destrămată
şi să o purtăm de bună
tot pe rând: eu - câteodată,
tu - când mie-mi scade cerul
şi mă-mprejmuie tăceri
ca s-o umpli cu misterul
visului uitat în ieri...
(2015)
Am ţesut mantie din visări răsucite.
mantia cu visuri vechi
şi rărită precum spuma
valurilor. În perechi
mi le-am tot lăsat în urmă,
pe sub pietre, pe sub paşi,
dar durerea nu se curmă
când nu vrei să mă mai laşi
să-nădesc cu fir de lună
mantia cea destrămată
şi să o purtăm de bună
tot pe rând: eu - câteodată,
tu - când mie-mi scade cerul
şi mă-mprejmuie tăceri
ca s-o umpli cu misterul
visului uitat în ieri...
(2015)
Am ţesut mantie din visări răsucite.
miercuri, 25 martie 2015
Când palmele îi sunt nepregătite
Îi pui în palme sufletul tău blând
când palmele îi sunt nepregătite,
când încă n-a aflat că mângâind
i s-ar întoarce mângâierile-nzecite.
Ai vrea să-i îmblânzeşti nehotărârea
când poate că nici n-a văzut că-i eşti,
tu îl visezi şi-ai vrea să-şi schimbe firea
ca-n visul tău, cea mai frumoasă din poveşti.
Ai vrea să te oprească pe-o muchie de seară
când stelele clipesc cu sfială pe cer,
să-şi rostească iubirea cu un zâmbet stingher...
Dar ochii lui spun c-o mirare amară:
"Mi s-a părut într-o zi că mă priveai din adâncuri,
din adâncuri de dor şi din miezul tău blând.
M-am întors dinspre tine şi-am plecat şuierând,
îmi era prea devreme în fapte şi-n gânduri.
Te-am văzut şi-alte dăţi, dar mi-a fost mai uşor
să mă uit ca prin tine, să pretind că nu ştiu.
Pierd iubirea de azi, dar nu-i încă târziu,
e şi mâine o zi, e atât viitor!
Ai să pleci pân-atunci într-o altă iubire.
N-am să ştiu ce-am pierdut. Ce nu ştiu, nu regret.
Tu-ai să fii fericită şi-ai să porţi un secret
în adâncuri de suflet, unui dor - amintire.
În altă iubire să fii înţeleaptă,
să cauţi pe linia vieţii, în palmă,
căuş pentru suflet şi dragoste calmă
dintre flăcări rămână la vârsta cea coaptă.
Lui să nu-i dai de-a gata inima-ţi bună,
nu-i arăta iubirea ca pe-un far...
Ca să îl îmblânzeşti, să-i fii tu lună,
el să te prindă în plasa de pescar."
(2015)
Din două comentarii lăsate la Claudia.
când palmele îi sunt nepregătite,
când încă n-a aflat că mângâind
i s-ar întoarce mângâierile-nzecite.
Ai vrea să-i îmblânzeşti nehotărârea
când poate că nici n-a văzut că-i eşti,
tu îl visezi şi-ai vrea să-şi schimbe firea
ca-n visul tău, cea mai frumoasă din poveşti.
Ai vrea să te oprească pe-o muchie de seară
când stelele clipesc cu sfială pe cer,
să-şi rostească iubirea cu un zâmbet stingher...
Dar ochii lui spun c-o mirare amară:
"Mi s-a părut într-o zi că mă priveai din adâncuri,
din adâncuri de dor şi din miezul tău blând.
M-am întors dinspre tine şi-am plecat şuierând,
îmi era prea devreme în fapte şi-n gânduri.
Te-am văzut şi-alte dăţi, dar mi-a fost mai uşor
să mă uit ca prin tine, să pretind că nu ştiu.
Pierd iubirea de azi, dar nu-i încă târziu,
e şi mâine o zi, e atât viitor!
Ai să pleci pân-atunci într-o altă iubire.
N-am să ştiu ce-am pierdut. Ce nu ştiu, nu regret.
Tu-ai să fii fericită şi-ai să porţi un secret
în adâncuri de suflet, unui dor - amintire.
În altă iubire să fii înţeleaptă,
să cauţi pe linia vieţii, în palmă,
căuş pentru suflet şi dragoste calmă
dintre flăcări rămână la vârsta cea coaptă.
Lui să nu-i dai de-a gata inima-ţi bună,
nu-i arăta iubirea ca pe-un far...
Ca să îl îmblânzeşti, să-i fii tu lună,
el să te prindă în plasa de pescar."
(2015)
Din două comentarii lăsate la Claudia.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)