tăcută şi tristă paiaţă,
să cadă lacăte-n colb,
sfărmate de timpul cel orb,
să cadă şi stelele-n drum
şi-n urmă să nu fie scrum,
ci numai pulbere fină
de stea strălucind în lumină,
iar luna, făcută din ceară,
topită-ntr-o oarece seară,
să curgă pe lemn - lumânare
jelindu-l... Jelindu-te, oare?
Apoi lemnul porţii, bătrân,
trosnind din rărunchi, cu suspin,
s-a topit ca şi cum n-ar fi fost,
rumeguş, putregai fără rost.
După poartă era numai zarea.
Şi zarea era întrebarea...
(2015)
Gândul mă poartă din poartă în poartă...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu