Minte de copil

Minunea cea strălucitoare a coborât din cer.
Stele in zbor s-au împletit în dansul efemer.
Apoi, atent îmbrăţisate, acoperă pământul.
Le spulberă şi le desparte, încrâncenat, doar vântul.

Minunea fragedă şi rece a invadat văzduhul
şi cotropeşte cu pasiune şi inima, şi duhul.
De-aceea stau uimită-n geam ca-n anul de demult
când m-am pierdut întâi şi-ntâi în astfel de tumult.

Credeam, cu mintea de copil, că stelele în zbor
au în baghete lungi de magi un nesfârşit izvor
şi-i aşteptam să-mi povestească de vrăji ce înmulţesc
astrele nopţii, le îngheaţă şi ni le dăruiesc.

Dar, în înţelepciunea lor, magii ce-aduc ninsoare
n-au apărut la ruga mea făcută cu fervoare,
chiar de-am promis doar coroniţe la capătul de an
şi că-i primesc cu dulci gogoşi ce umplu un lighean.

Magii sunt foarte responsabili, ţaţe mi-au explicat
şi le-a părut că-i amuzant, dar eu cred că-i păcat
să nu te laşi purtat în zbor de stelele de nea
prin amintiri în care lumea din vrajă se ţesea.
(2017)

Magii cuvintelor s-au adunat la Eddie că să ne destăinuie calea către vrăjile lor.

Mai aproape de pol

Călătorea prin viaţă - prin lunci, prin văi adânci
şi cucerise munţi, urcând semeţ pe stânci.
Oraşe mari şi mici, sate uitate-n vreme
încă-i ştiau de paşi. Şi, fără a se teme,
trecuse prin deşert - al inimii şi-al minţii -
şi întâlnise oameni. În pragul neputinţei,
l-au ridicat din nou şi drumului l-au dat
ca să-l supună iar sub mersu-i apăsat.

Îl mistuia o sete. Mereu mai nesătul,
nu se putea opri. Nu îi erau destul
din zare până-n zare pământul şi nici marea.
Îl mistuia o sete şi-l înghiţea cărarea.
Până când, obosit, pe un peron de gară
a ridicat din praf, stricată şi bizară,
o antică busolă c-un ac ce indica
mereu către un pol care călătorea.

În parte plictisit, în parte curios,
s-a aşternut la drum şi cât a mers a ros
şapte perechi de cizme, de şapte ori răbdarea,
căci polul îşi schimba neistovit cărarea.
Simţea că e aproape şi iar se depărta,
dar parcă un blestem din urmă îl mâna
să caute, să afle, s-ajungă pân' la pol,
chiar de ar trebui lumii să-i dea ocol.

Într-un amurg de vară când soarele curgea
sub geana aurie a mării şi-nroşea
prin nori subţiri petale de trandafiri mirate
şi timpul se oprise ca să le strângă toate,
acul busolei şi-a încetat mişcarea,
înţepenit spre-o fată frumoasă ca visarea,
subţire, mlădioasă, cu tenul măsliniu,
cu pletele ca focul şi ochi de-un verde viu.

Nu ştiu ce vrajă i-a făcut creola,
dar s-a oprit din drum şi şi-a pierdut busola.
(2017)

Mai e un pol care ne e aproape
celor ce învârtim cuvintele pe clape
ca să iscăm poveste, vers şi snoavă.
Aflati-ne fără un bob zăbavă!

Visul perfect

Nu m-ai iubit.
Sau poate m-ai iubit, dar nu destul.
Uitate-s lacrimi şi uitat mi-e dorul.
M-am amăgit
cu patimă şi suflet nesătul
c-ai să-mi rămâi, că ai să-mi calci pridvorul.

Nu mi-ai rămas.
De fapt nici n-ai venit de tot.
Aveai mereu bagajul gata de plecare.
Numai un pas
mai trebuia. În gânduri un complot
ţi se ţesea tăcut şi îndemna la ezitare.

Fără să vrei,
în urmă ai lăsat, pierdut în timp, un dar.
Tu n-ai ştiut şi nici eu n-am băgat de seamă.
Nu, nu cercei,
nici luna, darul de poveste cel mai rar,
nici coliere, ori vreo poză-n ramă.

Nebănuit,
mult mai de preţ, cu miezul în iubire,
când ai plecat de tot, discret şi circumspect,
mi-ai dăruit
fereastră tăinuită către fericire.
Mi-ai scris în gând, târziu şi blând, un vis perfect.
(2017)

Dansând cu ielele

Într-o lume nebună
sub clarul de lună,
sub roată de stele,
învârtiri efemere
cu paşii uşori
pe fuioare de nori -
nesfârşite păcate -
par din timp destrămate.
Măiastră cântare
şi-un potop de ninsoare
învelesc trupuri nude
de iele zălude.
Le îmbracă-n vârtejuri
împletite în vrejuri,
unduiri graţioase,
mlădieri tumultuoase
ce îmbie şi cheamă
pe cei fără teamă.
I-amăgesc şi îi leagă
şi mintea întreagă
le-o fură pe-o noapte
c-un murmur de şoapte.
O vrajă nebună
sub clarul de lună
îi prinde în dans,
îi învârte-n balans
între lumi neştiute,
pe vecie pierdute.
Dimineaţa, apoi,
despuiaţi în zăvoi,
au în inimă vină
şi-n privire lumină.
Iar la capăt de geană,
sub desiş de sprânceană
o taină se zbate
să rămână în noapte,
într-o lume nebună,
sub clarul de lună,
unde ielele-i cheamă
pe cei fără teamă.
(2017)

Sfâşierea măştii

Să te împrăştii in cuvinte
până ce simţi că te-ai pierdut
şi-apoi să îţi aduci aminte
că litera ce te-a durut
ţi-era adânc înfiptă-n talpă
sau ţi se strecura prin vene.
Cuvintele nu pot să-nceapă
dacă nu-ţi sunt înscrise-n gene.
Şi dacă dor e fiindcă dorul
de tot ce poţi cuprinde-n ele
îi umple inimii ulciorul
şi-n minte îţi aprinde stele.
Când adevărul ţi-l împrăştii
prin lume-n vorbele cu miez
e sfâşierea ta şi-a măştii,
urmând un dor nestins şi-un crez.
(2017)

Cuvinte stârnite de cuvinte.

Clepsidra timpului

Ador misterul, durerea îmi displace.
Splendoarea lumii sub linţoliul argintiu,
cu farmec imposibil, curios mă face
să tac, să cuget, să mă pierd, să fiu.

În drumul unui bob de timp, cădere
prin leica de cristal cu două sensuri,
e şi necunoscut, e şi durere -
un univers pierdut în alte universuri:

un fir de praf neînsemnat pe harta vremii,
un strop de frumuseţe sau o pată,
răscruce de destin cu umbre mii
sau doar o promisiune ce a fost uitată.

Tac, mă adun, şi cuget, şi mă pierd
între sclipirea lunii şi a gheţii.
În calea inimii şi-a minţii mă încred
şi nu în noaptea ce urmează vieţii.

Mi-s răsfăţate gândurile mătrăşind durere,
dar gerul mi se ghemuieşte-n oase.
Nu ştiu ce treabă are timpul peste ere,
ştiu doar că vremurile-s friguroase.

Şi, ca să scap de viforul de-afară
lăsat-am în clepsidră azi să cadă
cuvinte-n loc de fire de nisip şi, iară,
la Eddie am legat un semn drept nadă.
(2017)