Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)

Să fie

Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)

Să trăieşti nu e păcat

(traducere)
O viaţă nouă începând,
De vis legăm, iar, zborul
Şi-n palme învăţăm curând
Că ţinem viitorul.

Din jur ispitele ne cheamă,
Iar noi, cu sufletul curat,
Le dăm răspuns, le luăm în seamă,
Căci să trăieşti nu e păcat.

Deschide-ţi mintea către zare
Sufletul îţi ascultă,
Să nu te miri, acum, prea tare
De-a inimii poruncă.

Deseară vom începe jocul
Cu inimi mari, deschise,
Lumina şi-ntunericul
Ne-or îndrepta spre vise.
(2010)

A fost ca un răspuns venit pe neaşteptate la starea mea de spirit, în seara în care am citit Tonite begins scrisă de Andrei. "Living ain't a sin" e cea mai frumoasă lecţie de viaţă, cea mai adevărată. Mulţumesc mult pentru că mi-ai adus aminte, Andrei!

Zile şi nopţi

Sunt zile şi nopţi care seamănă toate,
Curg lângă timp şi par neschimbate;
Nu ştiu răsăritul de ce-i cenuşiu,
Şi nici la apus de ce mi-e pustiu
În gânduri şi-n suflet şi cum de nu-mi pasă
De ziua începe sau noaptea se lasă,
Căci dintre ele orice aş alege
Doar umbra cea ştearsă mai vrea să se lege
De-o urmă din mine, şi-s umbră şi eu
Atât de pustie, fără cântecul meu,
Fără glasul care-mi şopteşte în minte
Adevărate, depline cuvinte.

Sunt zile şi nopţi ieşite din vreme
Când clipe nu număr, când nu e devreme,
Când nici ce înseamnă să fie târziu
Îmi dau seama, totuşi, că nu vreau să ştiu.
Şi mai aştept să vină vreodată
O dimineaţă adevărată
Cu multă lumină crescând dinspre zare
Cu vorbe purtate pe raze de soare
Ca să mă scuture de pustiu şi de umbră
Ce de tot mă cuprind în uitarea cea sumbră.
(2010)

Pacea uitării

De ce atâtea aripi îmi zboară prin gânduri,
Prin aprige vânturi?
De ce atâtea furtuni dezlănţuite
Se leagă din vorbe mereu nerostite?
De ce nu-i linişte, nu-i pace în marea
Prin care-ntâmplarea-mi deschide cărarea?
De ce niciodată nu-i seara lină
Şi umbre mă bântuie făr’de lumină?
De ce se înlănţuie şi frunze, şi ploi
Şi cioburi de soare se-opresc în noroi?
De ce nu mi-e dată, măcar pentru-o clipă,
Pacea uitării, de care risipă
Fac minţile simple şi suflete seci?
Pacea uitării n-oi şti-o în veci.
(2001)

S-a stins iubirea

S-a stins cândva iubirea, sub greaua timpului risipă,
învinsă-a fost de mine sau, poate, de o clipă,
în urmă n-a lăsat nici pace, nici durere,
ci doar pustiu şi umbră. Oare a fost părere,

un vis din altă lume, închisă în mister,
în care păsări albe se-avântă către cer
cu aripi despletite de nori pufoşi, uşori,
când dorul e poruncă şi gândul plin de flori?

Privirile-s uscate şi vorbele sunt seci,
în calea-mi istovită când, fără vrajă, treci;
S-a stins cândva iubirea, de parcă n-ar fi fost
şi n-a rămas speranţă, şi toate-s fără rost.
(2000)

Numai o umbră

Văd, uneori, la capăt de drum
Doi oameni bătrâni. Erau împreună,
Cândva s-au iubit, se ţineau strâns de mână.
Acum unul din ei e, parcă, în fum,
Trăieşte mai stins în nişte-amintiri
Respiră odată cu gândul în care
Ziua şi noaptea, întruna, răsare
Cu zâmbete vechi, cu ştiute priviri.

E numai o umbră şi-atâta de viu,
Mereu îmbrăcat în haine de gală,
Mai tânăr c-o vreme, păşind cu sfială
Prin sufletul ce-l păstrează târziu
Şi încă-l aşteaptă aievea să vină,
Să spună ceva, să tacă mai des,
Să caute-n jur vreun nou înţeles
Pentru ridul prin care se scurge, puţină,
O lacrimă singură şi resemnată,
Ascunsă grăbit în palma uscată.
(2010)

Aş fi ştiut

Era un timp când încă aş fi ştiut
să te sărut,
mi-ar fi plăcut gustul tău bun de tutun
amestecat cu miros de parfum,
te-aş fi cuprins
cu braţul şi cu gândul aprins,
te-aş fi ţinut lângă mine o vreme
şi-aş fi lăsat glasul tău să mă cheme...
(2008-2009)

Amănunte

Ar trebui să poarte genul masculin,
gloria lumii este visul lor,
cu trudă multă şi cu-atâta chin
o caută mereu, mereu o vor.

De câte ori aţi auzit
numele ei răsunător
rostit de buze de femei
mereu pierdute-ntr-un decor
în care blând s-au împletit
copii frumoşi, poveşti cu zmei,
parfum de flori şi de dulceaţă
cântec duios şi somn uşor
şi un alint de dimineaţă?
De câte ori aţi auzit?

Femeia ştie să dezvăluie comori,
le şlefuieşte cu migală,
din mici detalii încropeşte flori
şi le ascunde, câteodată, din sfială.

Nu-i loc şi pentru glorie aici,
femeia, precum apele curgând din munte,
nu se împrăştie în lucruri mici
ci se adună plin din amănunte.
(2000)

Asemănare

O corabie uitată
De demult la malul tău...
Dans nebun în valul rău
O împinge în bulboane,
Să îi sfâşie odgoane,
Dar, temeinic ancorată,
Stă pe veci la ţărm legată.

Copac înrădăcinat
În pământul tău secat...
Vântul vânăt bate greu
Şi din faţă, şi-ntr-o dungă,
Să îl frângă, să îl smulgă,
Rădăcina-i ca o gheară
Şi vântul nu îl doboară.

Fragilă, firavă gâză
Cu ochi vii din bobi de mac
De paianjen prinsă-n pânză
Între flori de liliac...
S-a zbătut să se desfacă
Până floarea să se treacă.
Şi-a uitat apoi să zboare.
S-a făcut şi gâza floare...
(1987)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Câte puţin

Nu mă tem de oamenii aceia albi,
albi pe dinăuntru şi albi pe dinafară,
nu mă tem de spitale,
îmi sunt la fel de cunoscute
ca şi casa în care locuiesc.

Nu mă tem de suferinţa
din fiece pat de spital,
câte puţin din ea port cu mine
spre casă în fiecare zi.

Nu mă tem de speranţa
din fiecare privire îndurerată,
un gând bun face uneori
mai mult decât o farmacie.

Nu mă tem de moarte,
în fiecare zi mor câte puţin pentru mine
şi pentru ceilalţi câte puţin.
(2000)

Prieten

Un arbore crescuse la marginea drumului,
un arbore care iubea oamenii.
Le era prieten
încă de pe vremea când
abia răsărise.
Îşi dăruia liniştea şi dragostea
călătorilor istoviţi de zbuciumul vieţii.
Coroana-i de frunze
îi îmbrăca în umbra ei
şi-i lăsa să-şi adăpostească
sufletele
ferindu-le de arşiţă, de ploi, de ură, de suferinţă
şi de alte intemperii.
Arborele îşi trăgea seva
din fericirea prietenilor săi.
Când timpul l-a doborât,
l-au făcut lemn de foc
şi a ars
până la ultima aşchie,
dăruind pentru ultima oară
căldura trupului său de arbore
care iubea oamenii.
(1987)

Fericirea

Am avut în mână fericirea:
era o pasăre frumos colorată
cu candoare, cu speranţă şi dragoste,
cu cer, cu ape, cu pământ.
În penajul ei îşi scriseseră numele
cu semne neînţelese
chiar stelele şi luna şi soarele.
Am avut în mână fericirea,
doar o clipă,
şi, pentru că n-am ştiut cum s-o ţin,
pasărea frumos colorată
şi-a luat zborul
spre alte mâini întinse
care o chemau.
Am strigat-o eu, după aceea,
dar ea
era deja departe.
(1986)