Pe unii i-a furat iubirea

Eram cu toții împreună
pe undeva prin univers;
coseam cuvintele cu lună
și-apoi le picuram în vers.

În vers creșteau, iscau idee;
pe ea ne-o dăruiam cu jind
și-o aprindeam în curcubeie,
punți între inimi zămislind.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții banul ni i-a luat,
mândria vană și mărirea
și-au cerut partea și-au plecat.

Unii s-au risipit în stoluri,
alții prin alte galaxii
și-au înălțat măiastre zboruri
lăsând 'napoi locuri pustii.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții - ban, nevoi, durere
ori bucuria sau mâhnirea,
mândrie, sete de putere

și timpul crud care ne cere
secunda s-o alegem iute
între idee și avere,
între ce-am fost și neștiute.
(2019)

Ducă-s-ar pe pustie!

Cine și-ar face cuib în ochiul furtunii?
Unii ar spune că numai nebunii.
Eu cred că acolo ar sta ca un far
cu inima pură, cu mintea pe jar
un visător agățat de visările lui
sădite de vânt în gândul haihui.
Visarea i-ar fi ancorare în toate
ce sunt sau vor fi cândva realitate.

S-ar desfăta-n singurătate.
N-ar îndrăzni nici pași și nici șoapte
să-i tulbure pacea din miez de urgie.
De pază îi stau talazuri o mie:
talazuri idee de care se tem
cei ce nu știu să deznoade un ghem,
când el dezleagă o lume întreagă
și-abia de începe să o înțeleagă...

Și-apoi când întrebi cine stă și visează
în ochiul furtunii cu mintea lui trează,
ei îți răspund: "Un nebun, cin' să fie?"
și-și scuipă în sân: "Ptiu! Ducă-s-ar pe pustie!"
(2019)

"O sămânță de poveste"
a spus Vero. Iată crește,
chiar de încă-i doar un mugur...
De-o-nflori am să mă bucur,
iar de va rămâne-atât
nu e numai vorbă-n vânt.

Ochiul furtunii

Am strâns atâta furtună
nebună,
am lăsat-o să mă cuprindă,
să-mi fie leagăn și grindă,
să-mi dea de înțeles
adânc și ales,
să mă orbească, să mă crească
într-o dezordine firească,
în armonie
de răzvrătire și mânie.

M-am contopit cu potopul, cu vântul,
mi-am răscolit cugetul și pământul,
m-am căutat printre firele ploii,
m-am regăsit unde fulgeră norii.

M-am cuibărit în ochiul furtunii,
am prins inima la cârmă cu funii,
și-am învățat liniștea pe de rost.

Mi-e cald, mi-e plutire, mi-e senin cum n-a fost
înaintea furtunii vreodată în mine,
aripi ascuțite de vânt sunt puține,
uneori se zărește steaua polară
și visez aurore care care vin să mă ceară.

Mă paște furtuna de jur imprejur
și nu mă ascund, dar știu să îi fur
clipa în care îmi face din ochi,
din ochiul furtunii nu mă dezghioc.

Nu știu unde-ncep și unde furtuna,
poate că suntem de-acuma tot una,
de când o tot strâng mi se-adună în palmă.

În ochiul furtunii e marea mea calmă.
(2019)

Regăsirea

Poate că mâine nu mai suntem tineri,
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.

Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.

Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)

Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.

Dor de ducă

Soarbe zările
însetata nălucă -
dorul de ducă.
(2019)

Mânați de un dor
prin cuvinte călător
se-opresc în pridvor...
la Eddie.

Îndemn la viață

Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?

Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)

Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.

Șoaptă-n vânt de verde crud

Șoaptă-n vânt de verde crud,
Ochii văd tot ce aud,
Ochii văd lumină vie
Ce cosește peste glie,
Se prelinge prin frunziș
Și prin iarbă pe furiș
Și se leagănă în vânt
Lâng-o umbră de cuvânt,
Mângâiere de mătase
Peste gleznele sfioase,
Pătură de catifea
Prinsă blând sub talpa mea,
Cu iz de copilărie
Rătăcită în vecie.
Destrămare de lumină
Palidă și fără vină
Și o pală de răcoare
Peste fața mea-n mirare,
Soarele răpus pe zare,
Norii sângerii, fuioare...
Eu mai cer o amânare
De la verde, de la floare...
Șoaptă-n vânt de verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud,
Rătăcită în vecie
Cu iz de copilărie.
(2019)