Pururea tânăr

Pururea tânăr rămâne cuvântul
cu miezul lui plin de sămânţă de gând.
În infinit străbate pământul
rodind alt cuvânt, împlinind, semănând.

Pururea tânăr e cântul şi-i jocul,
flacără iute, nestinsă de timp,
dor şi-alinare, arsură în locul
din suflet cuibar, lumină pe chip.

Pururea tânăr e sufletul aprig
şi cel îmblânzit sub valuri de vreme.
Sub coaja aceasta-mbătrânită prozaic
sufletul cântă şi scrie poeme.
(2015)

Pururea tânăr,
cuvântul împlineşte
rodind alt cuvânt.

Pururea-i tânăr
cântec de foc şi alean
în suflet cuibar.

Pururea tânăr,
sufletu-şi cântă ecou
urcând în poem.

Vă invit să citiţi scrierile celorlalte suflete tinere ale clubului, adunate încă o dată la Eddie.

Pururea tânăr

Pururea tânăr sistemul renaşte
ca Pasărea Phoenix din trista-i cenuşă.
Cine se bucură, ochii bine să-i caşte
şi să-şi păzească şi ogradă, şi uşă!

Pleacă ai noştri şi vin tot ai noştri.
Atât nu se schimbă, că-n rest demolăm
şi-o luăm de la capăt. Sunt hidre şi monştri,
capete cresc, noi iar spintecăm.

Şi fiece capăt deschide drum nou,
mai greu, mai abrupt, mai plin de hârtoape.
Ne-am străduit, dar niciun erou
n-ajunge vreodată de ţel mai aproape.

În intenţii şi vorbe, ţelul este măreţ,
cu Omul în centru, atingând idealul,
doar cărarea-i croită de un cap nătăfleţ
combinând teorii ce ignoră realul.

Cum ar şti ce-i în lume, dacă tot ce-a făcut
a fost să jongleze, ca o biată paiaţă,
cu cuvinte, cu voturi şi cu propriul avut,
cel din urmă fiindu-i unic ţel pentru viaţă.

Şi în loc să-i slujească pe cei ce-au gândit
că e omul acela ce-ar putea să-i conducă,
i-a legat de picior cu un lanţ, i-a robit
într-o lume supusă la schimbare năucă.

Pururea tânăr sistemul renaşte
sub atenta-i privire, sub spoite cuvinte...
Din schimbarea năucă un monstru se naşte
care-nghite hulpav tot ce-i iese-nainte,

adăpat de nesaţul avid de putere,
pururea tânăr, doar doica i-e alta,
niciodată matur, niciodată nu piere.
Renaşterea lui ne înlănţuie soarta.
(2015)

Scrieri mai senine găzduieşte tabelul găzduit de Eddie.

Autostop

O duduie cam bălaie, cum se zice,-n neuron
s-a suit într-un Ferrari roşu-aprins şi cu blazon
pe volan şi a pornit să străbată-autostrada,
posedând o grijă numai: să nu părăsească banda.
N-a contat că dinainte îi veneau maşini urlând
din claxoanele nervoase şi din far atenţionând,
n-a contat că un şofer a luat-o în balon
arătându-i către frunte cu un gest nu de bon ton,
n-a contat nici poliţistul care a iţit pe geam
un baton în dungi alb-negru, parcă mult prea tam-nisam,
n-au contat marcaje, semne, semafoare şi borduri,
n-au contat nici cele mai neaoşe înjurături
care bat orice obraz de-ar crăpa şi tencuiala.
Duduiţei n-au putut să-i înlăture beteala,
strălucire indolentă şi mândrie deşănţată,
ce-i spoia lipsa de cuget, pretinzând că-i judecată.
GPS-ul din dotare, resetat dintr-un buton,
o ţinea una şi bună: cu un glas ca un trombon
îi spunea s-o ia la dreapta la orice ieşire-avea
de pe calea de rulare. Blonda nu se supunea...
Ofuscat de ignorare, dar mai mult de ignoranţă,
GPS-ul şi-a dres glasul şi-a rostit, plin de speranţă:
"În cincizeci de metri-n faţă e-un refugiu de parcare.
Să opreşti, te rog acolo, dacă nu-i cu supărare.
Eu cobor. Nu pot răbda să văd câtă fudulie
zace într-o hututuie ce conduce o cutie!"
Blondei i-a crescut tensiunea după-aşa jignire gravă...
pentru-al ei frumos Ferrari. A oprit şi,-ntr-o epavă
preschimbat printr-o trântire de asfaltul dur şi rece,
GPS-ul coborât-a în picaj. Dar când să plece,
maşinuţa ei cea scumpă a trecut cu dreapta spate
pe cutia amuţită pentru o eternitate.
Roata, fâsâind puţin, s-a umflat decliv, apoi
o burtică-a dezvoltat, lăfăită în noroi.
Ca o neagră tragedie aventura s-a sfârşit:
lacrimi, ţipăt disperat, suflet tandru chinuit,
telefon la depanare şi maşină de tractare,
autostopistă blondă în refugiul de parcare.

Morala I

Blonda ar fi trebuit să-şi respecte GPS-ul.
Ea şi alţii pe alături ar fi evitat tot stressul
dacă nu l-ar fi tratat cum tratează-un babuin
coaja de la o banană ce-i serveşte drept festin.

Morala II

Poate ar fi trebuit să privească din balcon
maşinuţe roşii, iuţi şi să-şi ia un telefon
c-un căluţ cambrat pe el.I-ar fi fost atât de-aproape
de ureche şi de suflet, de poşeta ei cu clape!...

Confesiune sau morala III

Eu nu-s blondă, iar la creier cred că nu sunt blondă des...
De aceea îmi cer scuze de n-am scris pe înţeles,
supărând pe cineva. Este numai un şablon,
iar povestea am citit-o astăzi de pe telefon
când veneam de la serviciu, patru'ş'cinci de kilometri
de navetă. (Şi la dus sunt aceiaşi parametri.)
Când eram mai tinerică n-am avut cu ce plăti
taxa de şcolarizare, şofer spre a deveni.
Mai târziu lipsit-a timpul. Când avut-am timp şi bani
mi s-a diluat tot cheful, dup-atât amar de ani.
Şi tot fac autostopul, cincisprezece ani să fie,
după ce m-am săturat de tren şi cărăuşie
în dubiţe reci, murdare şi ades aglomerate.
La ocazie, comfortul e mai bun ca-n celelalte,
de costat costă la fel, iar viteza, de departe
îmi aduce un câştig măsurat în timp, fireşte.
(Mai e oare cineva care nu îl preţuieşte?)

Dar ca pasager, să ştiţi că am experienţă vastă
la ce are patru roţi, un motor, volan şi poartă
pe şosele om şi marfă. În mod neprofesoinist
pot să-mpărtăşesc impresii de-amator şi de artist
despre cum se ia o curbă în maşini de orice tip.
Doar în una n-am urcat, şi cred că nu-i niciun chip...
Le-am zărit trecând pe stradă... Acum sunt şi-ndată nu-s.
Parcă zboară; avioane le-aş numi, de-ar fi pe sus.
Poate că de-aceea-mi plac, fiindcă nu le pot atinge
poate că de-aceea dorul niciodată nu se stinge.
Ca să îmi astâmpăr, totuşi, din dorinţa ne-mplinită
am colecţionat... cu bani, oarecum nechibzuită,
şi ţin în bibliotecă, lângă cărţi, nişte machete
de maşini roşii şi negre, galbene, foarte cochete,
care poartă pe capotă un micuţ căluţ cambrat
Nu mă credeţi? De aceea le-am pozat şi arătat.
Până s-o opri vreuna să mă ia din drum spre casă
şi naveta să mi-o facă incredibil de frumoasă,
dacă plouă cu găleata, sau de toarnă din butoi,
dacă-i soare de îţi vine pe moment să te despoi,
dacă ninge, dacă-i viscol, dacă vine vreo furtună,
e pe drum o maşinuţă şi o inimă prea bună
ce mă duce ori m-aduce. Eu citesc, admir sau dorm...
şi sunt recunoscătoare omului care e OM.
Şi la fel vă sunt şi vouă c-aţi avut astăzi răbdare.
Vă invit acum la Eddie să citiţi pe fiecare
din cei ce-au scris cu duzina literei din alfabet
din poziţia a doua, pusă astăzi pe tapet.
(2015)

De ce?

De ce să îţi fie munca plăcere,
când pot să ţi-o umple de-amar şi durere?
De ce să te bucuri, să te împlinească,
dacă se poate să te năucească?
De ce să zâmbeşti când munceşti, istovit,
când poţi să te frângi sub un jug, chinuit?
De ce să încerci să faci mult, să faci bine,
când poţi să-ţi blestemi, pentru colţul de pâine,
ziua în care-ai ales ce-ai ales
fără să ştii ce va fi de cules?
(2015)

Peste putere (haiku)

Peste putere
să rătăcesc fără ţel -
orb în lumină.

Peste-ntuneric
se aprinde cuvântul -
lumină de far.

Peste-ndoială
gândul brăzdează adânc
pe drum neumblat.
(2015)

Peste putere
mi-e să nu înscriu haiku
la Eddie-n tabel.

Peste putere

Peste putere mi-e să nu mă rătăcesc în tine
şi să nu-mi asfinţesc cărări
când pleoapa ta mă-nchide şi pe mine
în cea mai blândă şi albastră dintre zări.

Peste putere mi-e să n-amuţesc în şoapta
dulce-amăruie, plină de ispită,
când mă-nveleşti în ea şi nu ştiu alta
să-mi fie în ecouri nesfârşită.

Peste putere mi-e să nu mă las sedusă
de disperarea sufletului tău
desferecat, cu uşa-n pripă smulsă,
dezghiocat de bine şi de rău.
(2015)

Ce li-i peste putere celor care
azi au răspuns la provocare
aflaţi urmând cărările ce pleacă
tot de la Eddie, unde-i loc de joacă.

Păpădie de lut

Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt,
plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.

M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...

Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.

Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.

Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.

Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.

Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)

Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.