O pădure fără foşnet

Mi-au spus că timpul s-ar opri şi n-am mai respirat de spaimă
Că de-aş mişca doar un atom lumea s-ar stinge-n mare taină.
M-au întrebat ce-aş admira, cum aş trăi neîntâmplarea
Şi, când le-am spus că eu n-aş vrea, au insistat cu întrebarea.

Mi-au spus că aş putea să văd locuri în care n-aş ajunge,
Sau să privesc mult mai atent, până când inima s-ar frânge,
Spre cei pe care îi iubesc şi n-am când să le aflu totul
Şi să descopăr cum natura-şi croieşte minunată portul.

Dar o pădure fără foşnet şi fără zboruri, fără cânt,
Râuri şi lacuri fără unde şi fără valuri, fără vânt,
Şi-apoi cascade îngheţate în nemişcare şi tăcute,
Şi sus pe cer stând agăţate mari acvile cu aripi mute,

Ori chipuri dragi înmărmurite într-un surâs sau un suspin,
Un gest duios păstrat în palmă sau doar furie şi venin,
Feţe plângând, păstrând durerea şi altele voios râzând
Fără vreun sunet, fără hohot şi nici o urmă de cuvânt,

N-aş vrea să văd şi nici n-aş vrea să îmi imaginez vreodată,
Căci fără timp natura toată ar fi prea aspru condamnată
Nimic să nu se mai întâmple, să nu-şi renască viaţa
Şi soarele-ar fi blestemat şi n-ar aduce dimineaţa.

Căci păsării care nu zboară nici cerul parcă nu i-a fost,
Iar râului care nu curge apa îi este fără rost,
Şi în pădurea fără foşnet şi frunzele îmi par deşarte
Când s-au oprit cântul şi vântul, aşa, ca şi cum ar fi moarte.

Şi nu te doare o durere ce stă pe chip pe veci sculptată
Sau un surâs neînţeles când gluma lui fost uitată?
Şi cum ar fi ca lacrima s-atârne grea mereu pe pleoape
Sau gândul închegat în minte să fie-apoi rostit…aproape,

Ori să aştepţi o mângâiere ţinută-n palmă nesfârşit
Sau un sărut care îngheaţă pe buze reci pecetluit?
Iar dacă inima nu bate, ar fi cumva etern iubită?
Ştiu: frumuseţea-i devenire şi nu tăcere-ncremenită.
(2011)

Mă poţi dezamăgi numai o dată

Îşi cuibărise sufletul la pieptul lui,
Dar nu spusese asta nimănui.
A vrut să ştie şi a întrebat-o ce aşteaptă;
Ea i-a şoptit: “Nimic… mă poţi dezamăgi numai o dată.

Ţi-am pus în palme ce a mai rămas din mine
După ce am trăit şi rău şi bine,
După ce am cusut cu vise, speranţă şi tărie
Bucăţi de suflet risipit în zări o mie;

Şi fiecare cusătură-i o nervură de oţel,
Şi-oricât aş vrea n-am să mai fiu la fel
De inocentă, de senină, de rătăcită printre stele;
Oricât aş vrea, nu cred să mai găsesc cărarea către ele.

Poate ai să mă duci în palme către curcubeu;
Să nu te temi, că nu-i deloc fragil sufletul meu,
Doar să nu uiţi ce-am spus astăzi în şoaptă:
Mă poţi dezamăgi numai o dată…”
(2011)

Andrei m-a luat prin surprindere şi mi-a umplut seara cu emoţie şi bucurie cu o traducere superbă You'll only break me once...

Lumina aripă-şi croia

Din când în când pe strada mea
Lumina aripă-şi croia
Şi fulgera.

Din când în când pe cerul meu
Se înălţa pe vânt un zmeu
Din curcubeu.

Şi din pădurea cu fiori
Creşteau din foşnete viori
De-atâtea ori.

În gândul încă necioplit
Pluteau cocori în infinit
La răsărit.
(2011)

Chipuri dragi

Trec prin inimă, pe drum
Chipuri dăltuite-n fum,
Chipuri care plâng sau râd
Fără sunet, ca un gând.

Chipuri blânde de lumină
Către mine vor să vină,
Dar le ţine mai spre zare
Nu ştiu care arătare,
Prinse strâns într-un trecut
Neînduplecat şi mut.
Şi le ţine, şi le leagă…

Amintirea lor cea dragă
Răscolită-i dacă treci
Pe-ale inimii poteci
Ştiute-n copilărie,
Unde paşii lor învie
Un cuvânt, o-mbrăţişare,
Un surâs pictat cu soare,
O poveste la culcare,
Leagănul din curtea mare,
Şi miros de prăjitură
Şi de fân cu flori în şură.

Stau în inimă cuminţi,
Au şi aură de sfinţi,
Şi-s atât cât mai ţin minte
Numele de pe morminte.

Au plecat pe rând din sat
Şi-apoi iar s-au adunat
Unde-s florile alese,
Lacrimile neculese,
Rosturi vechi neînţelese,
Cruci de strajă mult prea dese,
Vorbele neauzite,
Dorurile nesfârşite.
(2011)

După-amiază de vară

Prin fâneţe iz de miere
Se răsfaţă ca un nor,
Ca un fum, ca o părere;
Vântu-l scutură uşor.
Flori ca pânza de păianjen
Printre ierburi verzi ţesute
Îşi întind năvodul galben
Din stele, cu ochiuri multe.

Ţipăt ascuţit străpunge
Cerul, cade spre pământ,
Dar privirea nu-ţi ajunge
Până unde-şi ia avânt
Aripa plutind măiastră,
Pânda-n ochi de prădător,
Cioc încovoiat şi-această
Gheară de oţel în zbor.

Printre brazii de când lumea
Croncăne, la fel de vechi,
Corbii ca funinginea
Pentru oricare urechi
Ar voi să le asculte
Sfatul nobil, înţelept,
Şi istoriile multe,
Mărturii depuse drept.

Numai vântul câte-o frunză
Mai foşneşte, şi prin iarbă
Toţi cosaşii se amuză
Rânduind salturi în salbă.
Zumzet mic de-aripi firave,
Ciripit de rândunea,
Crengi trosnind în tonuri grave
Îmi descântă liniştea.
(2011)

Tot ce mai simt

Închisă în mine ca într-o cetate
Cu ziduri de piatră, groase, înalte,
Ferestre înguste, zăbrelele dese,
Lumina nu intră, cuvântul nu iese.

Cu lanţuri pe aripi, cătuşe pe zbor,
Tot ce mai simt e-o urmă de dor
Sau poate-i mai mult ca o amintire
De-atunci când ştiam ce-i aceea iubire.

Alerg prin odăi, pe holuri cu noapte,
Pe unde se-aud doar ecouri de şoapte,
Şi caut ieşirea cu ochii pe ceas,
Cu teamă că spulberă tot timpul rămas.

Pierdută în mine, rătăcind îndelung,
Cândva am uitat unde vreau să ajung,
O clipă de-aş sta, mi-aş aduce aminte
Şi poate-aş găsi printre nopţi infinite
Şi inima mea... cum era înainte.
(2011

Premiu şi... vacanţă

Premiul al III-lea la concursul Moştenirea organizat de MWB a sosit. E cel din fotografie. Un pitic, pentru că am scris pentru piticii noştri, folosind piticii de pe creier pe care îi avem fiecare. Mulţumesc celor care au votat poezia "Copil frumos!" şi organizatorilor concursului.

Urmează vacanţa, două săptămâni de absenţă de aici. Dacă treceţi în vizită până mă întorc, după ce vă săturaţi de citit, daţi click pe una din melodiile din poezia de mai jos şi... navigare plăcută!