Doar cu un vis începe o cărare

- Iar stai în curte și numeri printre ramuri 

stele pe cerul ce nu încape-n geamuri, 

la miezul nopții când cântă cucuvele. 

Ce îți șoptesc, ce-ți cântă aste stele? 

- Nimic nu-mi spun și-mi cântă fără glas 

sufletul meu tânjind și de pripas. 

Ele îmi tac și mi se face pace 

și liniște adâncă în marea din găoace  

în care nasc furtuni aproape din nimica. 

Ele îmi tac mânia și-mi ostoiesc și frica.  

- Ce-ai face dacă s-ar abate norii 

și-ar sta pe cer până s-arată zorii? 

Te-ar năpădi furtunile și groaza 

când nici o stea nu își trimite raza 

să facă drum prin tine către vis?

- Nu cred. În mine-i cer, nu doar abis. 

Aș număra pe dinăuntru stele 

cuminți, senine, aprige, rebele,

apoi le-aș face boltă pe sub norii grei, 

să le zărească lumea sau poate numai cei 

ce se pricep să numere visări, 

alți înstelați pierduți prin depărtări 

cu norii lor, cu nopți și cucuvele. 

Dacă și ei și-ar face bolți de stele

și le-am lipi alăturea pe toate

ne-ar fi privirile întruna înstelate

și nopțile s-ar scufunda-n lumină

ca-n ziua cea mai lungă și senină.

- E-un vis frumos, da-i numai o visare...

- Doar cu un vis începe o cărare.

(2020)

Suzana, cu comentariile ei inspirate, mi-a fost muză.

Țel

 

O singură stea,

nopții - ispită de-argint,

praf pe cărare.

(2020)

Cei care văd

E minunat să dărui bucurie, 

și de-i primită cu brațe larg deschise, 

tot bucurie se întoarce, vie, 

topindu-se în gânduri și în vise. 

Dar, uite, strig pe-aici ce doare și ce arde, 

ca mine strigă și alți visători, 

dar strigătul cel mai adesea cade 

pe surzi, netoți ori pe nepăsători. 

Au fost întotdeauna cei care văd cărarea

până departe-n zarea cea albastră 

și-n urma lor a fost întotdeauna marea 

de orbi cu orizontul la fereastră. 

Cei care văd trag după ei un lanț 

de orbi care se țin de mână. 

Unii răstoarnă munți pentru un sfanț, 

alții dau zării aripi să rămână. 

Orbul alege lanțul care-l trage, 

dar care-i strălucirea ce-l orbește? 

Mă tem că sfanțul zarea prea o sparge 

și aripa nu se desăvârșește. 

Mă tem că prea puțini din cei ce văd 

mai au puterea să deschidă drum 

și mi se pare că ne paște un prăpăd 

care începe-n fiecare-aici și-acum. 

De-aceea cred că dacă ne e bine 

în cercul nostru cu senin și zbor, 

ar trebui să îl lărgim cu aripi pline 

de gând și faptă pentru viitor.

(2020)

Colb

Pe cerul nopții plin de stele
aleargă visurile mele
neîmblânzite și rebele.
Pe zarea lumii neștirbită
gândul străpunge-ntr-o clipită,
vultur cu-aripa ascuțită.

Cu tălpile de lut lipite,
cu lanț de dor și de ispite
caut cărări închipuite.
Și mă descui din lanț cu vrere,
lutul mi-i paznic și durere,
doru-i pârjol și mângâiere.

Pe drumuri lungi pline de colb
alerg cu visul meu cel orb,
cu gândul zările le sorb.

În pumn adun zvon de scânteie,

sămânță plină de idee.

Și-i colb și pumnul când se-ncheie...

Din colb se-ncheie un ulcior

legat cu patimă și dor

din lutul prins peste picior.

'Năuntru-i o nălucă oarbă...

Tu bei, ea poate să te soarbă

și zările încep să fiarbă...

(2020)