Aceiaşi ochi

Nu-şi amintea s-o fi iubit, voia s-o stăpânească.
Ea parcă l-a iubit cândva, dar inima în iască
i s-a schimonosit când teama în ea şi-a pus cuibar,
iar el de milă şi tandreţe n-a mai avut habar.

Când o lovea ea se chircea sub braţele-ndoite,
se apăra de palma lui şi icnete mocnite
nu îndrăzneau să treacă-n strigăt ca să nu se întoarcă
ecoul lor în lovituri şi sufletul să-i stoarcă

de tot ce mai era uman şi să-l prefacă-n frică.
Spaima-i era în riduri prinsă. Nimic nu-i mai ridică
în colţul gurii un surâs. Nimic... şi totuşi, iată
că-n pântec i se zămisleşte fiinţa minunată.

E visul ei şi o speranţă că de-i va dărui
omului ei, cel fără milă, un prunc şi-n el va înflori
iubirea, dar n-a mai apucat să vadă că a murit născând
dup-o bătaie, tot cu teamă, pentru copil, în gând.

***

Să-şi crească singur copilul cu inima în palmă
să-i fie şi tată şi (oare cum?) şi mamă?
Când l-o-ntreba să-i spună că ea a murit de-o boală cumplită:
aceea de-a iubi şi de a nu fi fost iubită...

Să-i privească ochii senini şi să vadă scântei
din frica sălbatică ascunsă-n ochii ei,
să trăiască cu teama c-ar putea fi vânat
de-un nebun? NU! Nu copilul lui minunat!

Dar ce-l trezeşte noaptea, spaima lui cea mai mare
e c-ar afla copilul de crimă şi oroare,
că după ani de trudă în care-a învăţat
cum să iubească sincer şi-atât de-adevărat

privirea lui curată l-ar aţinti cu ură...
Ştie c-ar merita-o, dar pân-atunci mai fură
un strop de fericire, de drag şi de căldură
atât de preţioase că nici nu e măsură

de-ajuns de delicată ca să le cântărească
În braţele lui aspre copilul va să crească...

**

Ea are părul de argint în valuri despletite,
ochii albaştri şi senini sub pleoape încreţite.
El parcă-i nins şi-i blând şi drept în seara lui de viaţă,
în ochi i-e gândul înţelept, în suflet tot speranţă.

Mâinile li-s de pergament, cu-amprentă veche-s scrise
pe fiecare-a celuilalt, cum se întâmplă-n vise.
În vise, fiindcă n-a ştiut s-o ţină, s-o păstreze.
În jurul lui nu-i nimeni astăzi, numai tăceri sunt treze.

Copilul lui e mare-acum şi a plecat în lume.
De-atunci a vrut să îi vorbească, dar nu-i ştie de nume.
Nu cere milă şi nu speră nici la iertări târzii.
În suflet remuşcările i-s sincere şi vii

şi tot ce-ar vrea e să audă că lui îi merge bine.
N-ar trebui decât cuvinte-atâta de puţine
şi ar trăi mai liniştit în seara lui de viaţă,
ar îndura singurătatea şi lipsa de speranţă...

***

Un prunc de patru anişori cu ochii temători
s-a strecurat prin poarta-naltă şi printre cele flori,
i s-a uitat adânc în suflet, i s-a urcat în poală,
l-a tras de barbă şi i-a stins oricare îndoială.

În urma lui aceiaşi ochi pe-alt chip scăldat în lacrimi
îi aduceau iertări în dar după atâtea patimi.
Într-o îmbrăţişare mută de inimi fremătând
s-au regăsit pentru cât timp mai au peste pământ.
(2013)

dialog cu Adriana Tîrnoveanu