marți, 13 august 2013

Aceiaşi ochi

Nu-şi amintea s-o fi iubit, voia s-o stăpânească.
Ea parcă l-a iubit cândva, dar inima în iască
i s-a schimonosit când teama în ea şi-a pus cuibar,
iar el de milă şi tandreţe n-a mai avut habar.

Când o lovea ea se chircea sub braţele-ndoite,
se apăra de palma lui şi icnete mocnite
nu îndrăzneau să treacă-n strigăt ca să nu se întoarcă
ecoul lor în lovituri şi sufletul să-i stoarcă

de tot ce mai era uman şi să-l prefacă-n frică.
Spaima-i era în riduri prinsă. Nimic nu-i mai ridică
în colţul gurii un surâs. Nimic... şi totuşi, iată
că-n pântec i se zămisleşte fiinţa minunată.

E visul ei şi o speranţă că de-i va dărui
omului ei, cel fără milă, un prunc şi-n el va înflori
iubirea, dar n-a mai apucat să vadă că a murit născând
dup-o bătaie, tot cu teamă, pentru copil, în gând.

***

Să-şi crească singur copilul cu inima în palmă
să-i fie şi tată şi (oare cum?) şi mamă?
Când l-o-ntreba să-i spună că ea a murit de-o boală cumplită:
aceea de-a iubi şi de a nu fi fost iubită...

Să-i privească ochii senini şi să vadă scântei
din frica sălbatică ascunsă-n ochii ei,
să trăiască cu teama c-ar putea fi vânat
de-un nebun? NU! Nu copilul lui minunat!

Dar ce-l trezeşte noaptea, spaima lui cea mai mare
e c-ar afla copilul de crimă şi oroare,
că după ani de trudă în care-a învăţat
cum să iubească sincer şi-atât de-adevărat

privirea lui curată l-ar aţinti cu ură...
Ştie c-ar merita-o, dar pân-atunci mai fură
un strop de fericire, de drag şi de căldură
atât de preţioase că nici nu e măsură

de-ajuns de delicată ca să le cântărească
În braţele lui aspre copilul va să crească...

**

Ea are părul de argint în valuri despletite,
ochii albaştri şi senini sub pleoape încreţite.
El parcă-i nins şi-i blând şi drept în seara lui de viaţă,
în ochi i-e gândul înţelept, în suflet tot speranţă.

Mâinile li-s de pergament, cu-amprentă veche-s scrise
pe fiecare-a celuilalt, cum se întâmplă-n vise.

În vise, fiindcă n-a ştiut s-o ţină, s-o păstreze.
În jurul lui nu-i nimeni astăzi, numai tăceri sunt treze.

Copilul lui e mare-acum şi a plecat în lume.
De-atunci a vrut să îi vorbească, dar nu-i ştie de nume.
Nu cere milă şi nu speră nici la iertări târzii.
În suflet remuşcările i-s sincere şi vii

şi tot ce-ar vrea e să audă că lui îi merge bine.
N-ar trebui decât cuvinte-atâta de puţine
şi ar trăi mai liniştit în seara lui de viaţă,
ar îndura singurătatea şi lipsa de speranţă...

***

Un prunc de patru anişori cu ochii temători
s-a strecurat prin poarta-naltă şi printre cele flori,
i s-a uitat adânc în suflet, i s-a urcat în poală,
l-a tras de barbă şi i-a stins oricare îndoială.

În urma lui aceiaşi ochi pe-alt chip scăldat în lacrimi
îi aduceau iertări în dar după atâtea patimi.
Într-o îmbrăţişare mută de inimi fremătând
s-au regăsit pentru cât timp mai au peste pământ.
(2013)

dialog cu Adriana Tîrnoveanu

3 comentarii :

  1. Aceiaşi ochi? Aproape nu-i posibil
    Ca timpul să vestească împăcarea
    Să poarte-n ei durerea şi iertarea
    Şi sângele pătat dar şi speranţa
    Că Dumnezeu ne aude
    Şi ne schimbă viaţa.
    În vremuri care trec şi ne mai miră
    Purtăm în suflet dor şi poate milă
    Şi ştim că-n noi îi puterea şi iubirea
    Ce-o dăruim la schimb cu nemurirea
    Şi-a numelui, şi-al vieţii şi-al poveştii
    Clădite de un suflet trubadur
    Pe frunze scuturate de alun
    Ce poartă-n rouă viaţă, şi în stropi
    Amestec de iubire.... şi aceiaşi ...ochi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu-aceiaşi ochi ne vom primi cuvântul:
      mirare în oglindă şi admirare în lumină,
      când între noi îl com trimite dus de vântul
      ce-l iscă sufletele când se ţin de mână.

      Ștergere