Ochiul tău senin ar pătrunde prin perdelele de ceaţă
ca să ajungă până la mine.
Eu mi-aş întoarce sufletul pe dos în orice dimineaţă
fără teamă şi fără ruşine.
Ţi-aş arăta ce-i în umbra cuvintelor şi unde îmi ţin
vorbele nerostite;
cele ce-ar dezvălui prea mult, prea deplin,
celelalte ce taie ca nişte cuţite.
M-aş rătăci cu tine prin poeme,
prin pădurea lor nestrăbătută de paşi străini.
Aş lăsa inima să te cheme,
aş feri din cale mărăcini.
Am găsi împreună gânduri înfrunzite
şi flori de emoţii am culege mănunchi.
Ne-am pleca sub răchite şi sălcii despletite
la izvorul de lacrimi în genunchi.
În apa lui clară, în unda lui lină
ne-am clăti frunţile descreţite,
ne-am privi sufletele ţinându-se de mână
limpezite în valuri infinite.
Dacă ai fost vreodată cu mine prin poeme
şi le-ai simţit fremătând,
dacă am împărţit şi loc, şi vreme,
şi-am avut uneori acelaşi gând,
înseamnă c-am îngemănat ce-am fost,
ce suntem şi ce-om fi,
înseamnă că am dat inimii rost
şi ce-am zidit din cărămizi de suflet nu se va nărui.
(2011)
Mulţumesc!
RăspundețiȘtergere