Câteodată o oboseală blândă-mi cutreieră în minte,
alungă dorinţe, întrebări, cuvinte,
şi cheamă noaptea să mângâie ca o minciună,
să-şi picure cântarea mută pe razele de lună.
Leagănă lin, adoarme în uitare,
leagă aripa gândului prea departe de soare,
învăluie dulce în linişte grea,
iar stelele se sting pe neagră catifea.
S-adorm zbucium, durere, să mă las copleşită
de-atâta tăcere e uneori infinită,
aproape cât cerul liniştita ispită.
(2011)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu