I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.
De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.
Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.
Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.
Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)
Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.
