Cu inima larg înflorită

Legat la ochi cu tinereţe, vise şi idealuri
Purta în suflet şi pe braţe, le înălţa ca flamuri.
Cu inima larg înflorită, petalele aprinse,
Văpăi de aur şi ispită avea în ea cuprinse.

Un timp s-a risipit de-atunci, focul s-a domolit,
Dintre petale câteva parcă s-au ofilit,
I-a îngheţat prima iubire surprinsă de zăpadă,
S-a scuturat de tinereţe şi-a început să vadă.

Cu inima larg înflorită s-a rătăcit în lume
Şi s-a pierdut într-o ispită de el aleasă-anume.
Şi dacă i-au căzut petale şi-a aruncat din flamuri
A fost un timp cu voia lui, umbrită de aleanuri.

Legat la ochi fără vreo vină, cândva, cu tinereţe,
Acum ar şti să se ferească, acum ar da poveţe,
Dar a plătit arzând petale şi mai plăteşte încă
Cu inima larg înflorită şi preschimbată-n stâncă.
(2011)

Mă las îngheţului

Mi-e greu să mă despart de mine
Să-mi spun trecut, să mă numesc uitare
Să îmi rămână petale mai puţine
Şi-n vise o prăpastie mai mare.

Mi-ar fi mai greu să mai străbat o dată,
De sete istovită, prin marea de nisip,
Cu paşii rătăciţi, cu urma-ntretăiată
Doar de himerele rămase fără chip.

Mi-e greu să curăţ fluturi de culoare
Şi de pe zbor să-i las să cadă
Şi să aştept să mi se-aştearnă până-n zare
Pe inimă doar fluturi de zăpadă.

Mi-ar fi mai grele ― aripi înţepenite
Zvâcnind fără speranţă legate de pământ.
Mă las îngheţului din vorbe nerostite,
Tăcerea mi-e mai grea decât orice cuvânt.
(2011)

Septembrie

Ascultă cât mai poate inima să se îndure,
Ascultă vântul care foşneşte prin pădure
Frunzele încă vii astăzi ultima oară,
Frunze ce-or suspina căzând mâine spre seară
Ca lacrimi care curg din dor de soare şi de floare,
Din dor adânc de tril de păsări călătoare.

Se vor aprinde-ntâi incendii şi văpăi,
Se vor urca pe dealuri, vor coborî pe văi,
S-or spulbera în vânt, în roiuri, în vârtejuri,
În urmă vor rămâne doar despuiate vrejuri
Şi crengi pustii de aripi, ramuri pustii de frunze
În hohotul de vânt părând să se-amuze.

Mai e un rest de vară uitat prin ramuri verzi
Străpunse de lumina pe care n-o mai crezi
În stare să învingă fiorii destrămării,
Dar cu blândeţea ei dă aripă visării,
Şi, până să se-aprindă incendii în păduri,
Din focul verii duse te lasă să mai furi.

Dar toamna şi-a iscat în arbori galbene scântei
Şi ştii şi-aştepţi culoarea şi flăcările ei,
Iar seara simţi răcoarea şi-ţi intră pe furiş
În inima fragilă cu îngheţat tăiş.
Septembrie te umple de dor şi nerăbdare
Să te aprinzi în toamnă, să te cuprinzi în zare.
(2011)

Dialog cu adolescenţa

Joc tenis.
Mi-am făcut gândurile mingi,
Mi-am făcut şi cuvintele mingi
Şi joc tenis cu ele.
În faţa mea un perete alb,
Atât de alb că mi se sfărâmă lumina ochilor pe el.
Joc tenis cu mingile mele,
Le lovesc de perete,
Se întorc înapoi ca un ecou nesfârşit,
Neschimbate,
Nebăgate în seamă.
Gânduri pierdute,
Cuvinte neputincioase,
Dialog cu adolescenţa.
(2011)

Cuvinte în flăcări

Ce frumos împleteşti tu vorbele! Ce ameţitor!
Cât de uşor mă năuceşti cu mierea lor!
De unde le culegi? Şi cum le faci mănunchi?
Le legi cu prepoziţii, ţinute pe-un genunchi?

Le farmeci cu o vrajă care ţi-a fost şoptită
Când, scufundat în vis, sub pleoapa adormită
Se scutura din stele o pulbere de-argint
Şi-apoi se aşternea pe fiece cuvânt?

Dar nu ţi-au spus atunci nici stelele, nici luna
Că dacă dintre vorbe se-ntâmplă ca doar una
Să fie prefăcută, spoită, chiar cu meşteşug,
Vorbele tale, toate, vor fi arse pe rug.
(2011)

Femeie

De cât te-ai destrămat, femeie,
Ar trebui să nu mai fii,
Să se usuce din curmeie
Firele inimii tale vii,

Să nu-ţi tresară nicio frunză,
Să nu-ţi adie niciun vânt,
Să-ţi tremure sfios pe buză
Ultima urmă de cuvânt.

Ar trebui să fii un nor
Sau numai umbra lui întinsă
Peste pustiu fără izvor,
Peste tăcere necuprinsă.

De cât te-ai destrămat, femeie,
Mă mir că încă mai respiri,
Căci n-ai avut pe suflet cheie
Şi-n el zdrobit-au trandafiri.

Şi te-ai lăsat dusă departe
Şi sfâşiată la răscruci,
Bucăţi din tine, mai mult moarte,
Le tot aduni mereu de-atunci.

Dar, la un capăt destrămată,
La celălalt ţeşi fără preget,
Şi-ai ţese cu iubirea toată,
Rămasă fără niciun deget.

Ţi-ai pune sufletul pe rana
Copilului crescut din tine,
Cu lacrimi ai spăla icoana
Surâsului său şi suspine

Le-ai amuţi cu-o mângâiere,
Te-ai face scut în faţa lui,
Ai aduna din cer putere,
Nu te-ai supune nimănui.

Cu destrămarea ta tăcută
Drumul îi netezeşti uşor,
Aşterni pe el visarea mută,
Bătaia inimii cu dor.
(2011)