când mi-am lăsat c-un zâmbet nou,
pe-o frunză, inima. Înseamnă
că azi nu-i lipsă din tablou,
ci-i doar pierdută printre ere
cât încă nimenea n-o cere.
Frunza de-atunci e doar un gând
sau șoapta vântului prin plete.
Eu stau pe-o bancă așteptând
nopți cu parfum de margarete,
de dalbe flori de iasomie
și veseli clopoței ce-mbie.
Mi-e drag de toamnă și mi-e sete
de ploi și de furtuni de frunze.
Cu dansul lor vor să mă-mbete,
ca, printre ezitări confuze,
ostatic inima să-mi țină
încă un an, fără lumină.
Mi-e drag de toamnă și de focul
pe care l-a aprins în ramuri,
Culoarea-i vie ține locul
simțirilor. Deșarte flamuri
se scutură și se destramă,
iar eu, pustie, le sunt ramă.
Era demult, într-altă toamnă...
Dar toamna asta am să-mi cer
inima înapoi. Mă-ndeamnă
colţul de sus, plin de mister,
dintr-un tablou cu aripi rupte
de timp, din zboruri să se-nfrupte.
(2017)
Iar din duzina de cuvinte,
din şoapta ei ce ne-nsoţeşte
se-nfruptă cei ce iau aminte
la Blogul lui Cartim, fireşte.
