Jurnalul unei doamne

Ridici paharul de cristal rubiniu
și te uiți peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Mi se face-a tăcere, mi se face târziu
și mi-e dor de ce-am fost înainte de toate.

Desenez din priviri frânte dungi pe parchet.
Transparența-ntre noi se îneacă în fum,
Am făcut din cuvinte un fel de pachet
legat cu emoții adunate pe drum.

Unul, tu, altul, eu - le păstrăm strâns la piept,
că ni-s vorbe nespuse și s-or cere vreodată.
Pân' atunci ni se pare că-i aproape nedrept
să le pierdem. Ne-am pierde cu ele deodată.

Ne aducem aminte de ele pe-alese
după cum își învârte secunda fuiorul.
Unele-s dulci, dar nu ni-s prea dese
fiindcă că ni se strepezește dorul.

Altele ni-s ca bila de amare
și nu doar gura ni se face pungă.
Ne pasc tăceri pândind în așteptare
și nu-s cuvinte care să ne-ajungă.

Sau, poate, sunt, dar au alt înțeles
când eu le spun și altul când le-asculți.
Degeaba-n ele sufletul mi-l țes
când pașii tăi le-mprăștie, desculți.

Degeaba le desfac din bule de tăcere
în care stăm ascunși, parcă, dintotdeauna
când nu mai simt extaz și nici durere,
când nu-mi mai ești nici soarele, nici luna.

E-o transformare în semantică, în suflet
sau în semantica adâncă a sufletului meu?
Dacă la întrebarea asta mă încumet
să dau răspuns, mai pierd un curcubeu.

Și poate că e ultimul din picătura clară
ce cade tot mai rar pe capătul de geană.
O secetă presimt, întinsă și amară,
brăzdând fără de milă ca un cuțit în rană.

Cât de ușor ar fi să aplicăm gingaș
un unguent făcut din vorbe dulci și blânde
în care-apoi, zâmbind, să căutăm sălaș
pentru-ale noastre inimi de dragoste flămânde!

Nu ne-am mai regăsi străini unul de altul
ca alge rătăcind în ape fără rost
și ne-am recâștiga adâncul și înaltul,
și nu ne-ar mai fi dor de tot ce am mai fost.

O iederă urcând îmbrățișări cuvinte
pe-un arbore șoptind din frunze mângâieri
am fi pân' la sfârşit, cum îmi aduc aminte
că ne prinsese vremea-n amiaza altui ieri.

Ridic paharul de cristal rubiniu
și mă uit peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Ţi se face-a tăcere, ţi se face tarziu
și ţi-e dor de ce-am fost înainte de toate.
(2017)

Alte scrieri pe această temă sau folosind aceeași duzină de cuvinte sunt înscrise în tabelele găzduite de Eddie.

Îmi pare rău că n-am reușit să răspund celor care mi-au lăsat un dar de gând și cuvânt. Am fost și sunt încă prinsă într-un vârtej de întâmplări care îmi solicită o grămadă de timp și de energie. Îmi cer scuze dinainte dacă nu voi reuși să interacționez cu cititorii și colegii de scris încă o vreme și vă mulțumesc din suflet pentru fiecare gând cu care mi-ați înseninat ziua.

Ilustrația prăfuită

Un văl de întuneric străpuns de pâlpâiri
de stele-ndepărtate i se-arăta-n fereastră.
Un muc de lumânare cu flacără albastră
zvârlea prin colțuri umbre cu iz de năluciri.

Pe masă, printre file de vreme-ngălbenite,
acoperită trist de praful nepăsării,
purtând în ea sămânța eternă a visării,
găsise-o poză veche cu margini zdrențuite.

Din ea-l priveau sau din trecutu-i, poate,
doi ochi adânci ca noaptea fără stele
în care se pierduse ca blestemat de iele
cu zeci de ani în urmă, când noi îi erau toate.

Pe muchia dintre noapte și visul de-altădată
într-o alunecare aproape ireală
s-a scufundat în sine cu sufletul spirală
de doruri și durere uitată și-ngropată.

Doi ochi adânci ca noaptea îi arătau cărarea
pe care-n tinerețe din teamă n-a pășit,
doi ochi adânci ca noaptea care l-au îndrăgit
și care încă-l cheamă cu toată disperarea.
(2017)

Ce li s-a arătat sub praful de pe poză,
un chip, un loc, o lume sau, poate, doar o roză,
au scris cu har şi-apoi ne-au dat grăbit de veste
la Eddie care-adună poveste cu poveste.