Când ai să înţelegi că nu se poate
Singur s-ajungi aşa departe,
Fără toiag şi cu pingele
Roase de cât ai mers pe ele?
Ai să te sprijini şi de-o umbră,
Şi-aceea pusă într-o dungă,
Ai să-ţi prăjeşti călcâie pe asfalt
Şi orice dâmb îţi va părea înalt.
Oricât te-ai crede de puternic, uneori,
Tot s-ar putea să-ţi trebuiască nişte sfori
De care să te-agăţi în disperare
În loc să vezi ce adâncime are
Prăpastia căscată între tine
Şi restul lumii-n care e şi rău şi bine.
Când ai să înţelegi că nu se poate
Să taci mereu şi despre toţi şi toate?
(2012)
Mare dreptate ai Carmen! Singuri nu am ajunge prea departe...
RăspundețiȘtergereşi când cuvântul este scut şi nu armă?- mă întreb eu...
RăspundețiȘtergerefrumoasă scrierea ta, plină de forţă.
Mulţumesc, dragele mele! >:D<
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasă şi profundă poezia. Ce rost are să mergi de unul singur când drumul nu înseamnă o deplasare în spaţiu ci în suflet?
RăspundețiȘtergere