Simplitatea bucuriei

Un far pe țărm stâncos de mare,
ghid pentru bravi corăbieri
ce spintecau prin val cărare
cu vântul prins în vele, ieri,

e azi, asemenea, un astru
în calea altor marinari
când zarea pierde din albastru
și aripi de-ntuneric mari

se-ntind pe cer noapte de noapte.
El luminează debordant
când se croiește drum din șoapte
între cârmaci și comandant.

Când valul spart la țărm de stâncă
rostogolește un ecou
în noaptea tainică, adâncă,
acea lumină cu halou

din aburi destrămați din mare
e pacea inimilor lor
pe apa neîndurătoare
care li-i drum amăgitor.

Nu-i joc și nu-i loc de blazare,
voința nu se lasă roasă
când e atâta depărtare
între covertă și acasă.

Un trai anost și-un dans de iele
se-nlănțuie zi după zi.
Deasupra dorm aceleași stele
și-acum, și când ei n-or mai fi.

Se schimbă farurile totuși,
și porturi... care par la fel.
Sunt delte unde printre lotuși
surâs pe chipuri de oțel

mai înflorește câteodată.
Dar cel mai trainic din surâsuri
și cel din care-i adăpată
speranța - paznic peste-abisuri -

e cel iscat când prin eter
sau pe-o hârtie parfumată
sosește-un gând plin de mister
într-o misivă așteptată

de unde doru-și are leac,
de unde farul luminează
astăzi la fel ca peste veac
și dragostea e veșnic trează.
(2019)

O scânteie aprinsă de Diana a iscat poveste cu duzina de cuvinte în ea și răspuns la provocarea acestei săptămâni.

În miez suntem poem sau Timpul și omul

La început a fost doar timp
nemăsurat nici cu nisip.
Clepsidră încă nu era
cândva.
Apoi un om s-a ridicat
și-ai lui, pe rând, l-au imitat,
fiindcă zarea se lărgea
așa
și-alcătuia o-ntreagă lume
de lucruri care n-aveau nume.
Strigătul omului s-a frânt
cuvânt.
Un gând, o lacrimă, un dor
sau o uimire ori un zbor
au înflorit în primul vers
un univers.
Și de atunci nemăsurat
e timpul metamorfozat
în orizonturi de idee
scânteie
pe care-un om s-a ridicat.
Ai lui i s-au alăturat
fiindcă toți în miez suntem
poem.
(2019)

Cugetări pe marginea unui poem în proză scris de Dana Alistar care se potrivesc de minune provocării lansate de Eddie.

Concentrat de duzină

Viitor

Artizan ascuns,
cu speranța în palme
și timp drept sprijin.

"Te iubesc"

O emoție,
mesaj repetat divers,
alb de-atât zâmbet.
(2019)

Duzina de cuvinte

Zâmbet repetat,
artizan emoției,
divers ca mesaj.

Arome de toamnă

O revărsare de-arămiu sub pași și-n zare,
purtată-n vânt, în zbor teribil de banal,
și oglindită-aidoma pe cerul matinal
ca într-o anodină provocare,
mă trece peste punte înc-o dată
din astăzi și aici într-o poveste
în care o gutuie se-aude cum jelește
împrăștiind arome toamna toată.
Și-i simt parfumul ca pe o ispită
cu milă stinsă-apoi de ploile ce scurg
în tină un potop de frunze în amurg
de viață repede prelinsă, risipită.
Cum ulmii și stejarii se despoaie
și-și macină sub pașii vremii cerul
cel jilav, rămuros și-așteaptă gerul
cu un alai de flăcări și șuvoaie
de frunze veștede întinse prin văzduh,
și eu mă scutur de cuvintele uscate,
le duc la moara sorții deolaltă cu păcate,
cu tresăriri rebele și vorbe moi de duh.
Le macină pe toate și-mi picură în oase
sămânța frigului de după destrămare;
eu mă adun, mă caut în fuioare
de fum iscat din hornuri de pe case
prin care-mi așternusem întâmplare.
(2019)

Târziu răspuns la astă provocare
nu mai ajunge la Eddie în tabel,
dar vă invit să-l răsfoiți la fel,
cu drag de vorbe și de cugetare.

Necugetare

Cineva cântă o melodie în mine,
cineva are acces la un gând,
cineva trece prin vise și vine,
un tunel străbătând.

Cineva scrie pe pagini curate
și le pune metodic în plic.
Le trimite prin poștă pe toate
și primește nimic.

E un teatru întreg, mi se pare.
Personaje apar și dispar în decor.
Le adun și le leg pentru-a lor temperare
în interior.

Sunt o sumă din ieri și din mâine
și din cei ce m-au scris pe curat.
Mușc din viață ca din codrul de pâine,
tot necugetat...
(2019)

Ne jucăm cu duzini de cuvinte
și ni-i poftă de joc.
Ne adună spre-aducere-aminte
Eddie, la un loc.

Cotropire (Dialog cu toamna)

Te-ai strecurat tiptil cu câte-o vâlvătaie prin livezi
și poleieli în codri, în arborii odată verzi.
Te-ai furișat ușor cu un fior ce tremură-n frunziș
și mână aripi către sud, să taie zarea curmeziș.
Te-ai răsfirat prin iarbă și trandafirii spun că nu le pasă
și-n răzvrătire floarea lor se-aprinde încă mai frumoasă
de parcă ar fura din focul tău nebun scânteie
și ar schimba-o pe furiș din destrămare în idee,
iar în grădină, lângă ei, ca să le facă-n ciudă,
tot curcubeul se dizolvă ca o vopsea zăludă
în tufănele-mbrățișate să nu le fie frig.
Și te-ai întins pe văi că știi că eu te strig,
te chem cu ploile domoale și cu miros de humă,
cu foi vremelnic călătoare pe-aripa vântului spre brumă,
cu înserările devreme când se topesc pe zare
pădurile muiate-n foc și parcă iau culoare
din asfințitul sângeriu prin care mai străpung
fâșii de catifea lumină ca un ecou prelung
al dorului lăsat în mine de toamne de-altădată.
Te-ai strecurat tiptil și m-ai umplut cu toată
tandrețea vântului prin plete și-a ploilor pe față,
cu roua inimii-n poeme, cea care nu se-nvață,
cu-aripi ce-mi taie brazdă-n suflet când cerul îl măsoară,
cu vâlvătăi fără măsură când în adânc coboară.
M-ai cotropit furiș cu șoapte și m-ai cuprins de tot,
și iar mă tem că fără tine îmbrățișări nu se socot,
că mor iubiri fără tandrețe și sărutări nu se întâmplă,
mă tem că mi te-ai prins de suflet și mi te-ai infiltrat sub tâmplă
și c-ai să pleci și-ai să mă furi pe mine din ce sunt
și-am să rămân pe-aici pustie de flăcări, patimi și cuvânt...
Dar focul tău care mă umple îmi spune c-are să-mi rămână
și m-o purta prin anotimpuri ținându-mă mereu de mână
și încălzindu-mi ierni în suflet, și răspândind scântei în gând,
ca toamna mea să țin-o vreme și să mă treacă fremătând.
(2019)

Eddie găzduiește celelalte dialoguri cu toamna închipuite de jucăușii noștri.

Întrebări existențiale

Alergăm după himere
într-o lume fără sori,
căci din a avea și-a cere
am închipuit valori.
Am uitat de bucurie,
cea măruntă și sublimă,
căci visăm la avuție,
nu la cânt, penel sau rimă.
Nu ne mișcă neputința
păsării fără pădure,
nu ne mână stăruința
în zidire, ci-n secure.
Dacă ridicăm castele
de știință ori de piatră
pângărim cu ele stele,
ruinăm ce ne-a fost vatră.
Oare cât ne mai îndură
țărna, marea și văzduhul?
Noi, venin pentru natură,
nu vedem că ne dăm duhul..
Ne-om înțelepți 'nainte
de-a distruge tot ce-i viu
sau cea de pe urmă minte
ne-o izbi mult prea târziu?
(2019)

Comentariu la articolul Laurei