Cititorului

Privești în poem
cum te uiți în oglindă.
Eu fac lumină.
(2019)

O tâmplă de-nstelare plină

La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.

Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.

Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.

La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)

Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.

Trăim sperând

Robin Wight

Trăim sperând că dragostea-i eternă
când noi suntem atât de efemeri.
Trăim sperând că viața nu e ternă
și-o risipim pe umbre și păreri.

Trăim sperând că boala ne-ocolește,
că bătrânețea nu e pentru noi
și-atunci când ne ajung așa, firește,
am vrea să-ntoarcem timpul înapoi.

Trăim sperând să ne găsim un rost,
să dăm sens clipei care suntem pe pământ
și când privim în urmă la ce-am fost
găsim un gest, un gând ori un cuvânt.

Trăim sperând că nu există moarte
fiindcă gândul scris n-are apus.
Prin el străbatem timpul și-l supunem (poate)…
Cu modestia între paranteze-am spus.
(2019)

Desferece porți

Suspendat între clipe, pe-un acord de chitară
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.

Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.

În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.

Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.

Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)

Oceanul sau un strop de rouă

Vladimir Kush

S-ar umple inima prin vreme de iubire,
de dor, de supărare sau mânie oarbă.
Atâtea sentimente ni-s în fire
și ea le stăpânește și li-i roabă.
Și-atunci pe unele le risipim tăcut
în marea nesfârșită a uitării.
Păstrăm prin colțuri din acest tumult
ecouri din aripile visării.
Și bucurie, și durere deopotrivă
rămân înfipte-n amintire ca un ciob
pe când ce-i anacronic, în derivă,
din sine se destramă, scrum și colb.
Căci e uman balastul ce apasă
să-l uiți, să-ți scuturi cerul să respire,
iar răsuflarea-i poartă care lasă
să-l umple altă lume de trăire.
Și fiecare lume nouă
puternic și tulburător descrie
oceanul sau un strop de rouă,
clipă cu miez ori veșnicie.
(2019)

Alte scrieri (mai puțin anacronice) cu aceleași douăsprezece cuvinte s-au înscris ca de obicei la gazda jocurilor noastre.

Pe unii i-a furat iubirea

Eram cu toții împreună
pe undeva prin univers;
coseam cuvintele cu lună
și-apoi le picuram în vers.

În vers creșteau, iscau idee;
pe ea ne-o dăruiam cu jind
și-o aprindeam în curcubeie,
punți între inimi zămislind.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții banul ni i-a luat,
mândria vană și mărirea
și-au cerut partea și-au plecat.

Unii s-au risipit în stoluri,
alții prin alte galaxii
și-au înălțat măiastre zboruri
lăsând 'napoi locuri pustii.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții - ban, nevoi, durere
ori bucuria sau mâhnirea,
mândrie, sete de putere

și timpul crud care ne cere
secunda s-o alegem iute
între idee și avere,
între ce-am fost și neștiute.
(2019)

Ducă-s-ar pe pustie!

Cine și-ar face cuib în ochiul furtunii?
Unii ar spune că numai nebunii.
Eu cred că acolo ar sta ca un far
cu inima pură, cu mintea pe jar
un visător agățat de visările lui
sădite de vânt în gândul haihui.
Visarea i-ar fi ancorare în toate
ce sunt sau vor fi cândva realitate.

S-ar desfăta-n singurătate.
N-ar îndrăzni nici pași și nici șoapte
să-i tulbure pacea din miez de urgie.
De pază îi stau talazuri o mie:
talazuri idee de care se tem
cei ce nu știu să deznoade un ghem,
când el dezleagă o lume întreagă
și-abia de începe să o înțeleagă...

Și-apoi când întrebi cine stă și visează
în ochiul furtunii cu mintea lui trează,
ei îți răspund: "Un nebun, cin' să fie?"
și-și scuipă în sân: "Ptiu! Ducă-s-ar pe pustie!"
(2019)

"O sămânță de poveste"
a spus Vero. Iată crește,
chiar de încă-i doar un mugur...
De-o-nflori am să mă bucur,
iar de va rămâne-atât
nu e numai vorbă-n vânt.