Refugiu

Îmi caut refugiu din nou în poeme,
căldura lor blândă o las să mă cheme,
o las de prin smârcuri cu dor să m-adune
să-mi dea libertate, idei de minune,
să-mi dea înc-o șansă, să-mi dea înapoi
clipe dulci de visare la schimb cu nevoi
întinse prin ani risipiți ce apasă
pe umeri, pe gânduri, pe iarba de coasă,
să-mi arate cum pot să desfac în cuvânt
atmosfera de trupul lipit de pământ,
cum să simt mai acut acel puls ce zvâcnește
în inima lui, să nu-l scap printre dește,
să mă mir când l-aud îngânat -transformare
într-un cântec ritmat cum e valul în mare -
să mă mir când învăț înc-o dată-al supune
și-apoi liber să-l las alte sensuri s-adune,
alt gând când ivește într-o altă privire
îmboboci-va fior timpuriu în trăire.

O șansă în plus

Îmboboci-vor surâsuri pe buzele tale
cu parfum timpuriu de sfioase petale,
în ochi s-or aprinde licărire de stele,
căldură din flăcări din suflet de iele,
prin vene ți-or curge neliniști zvâcnind
cu puls zăpăcit de ispite și jind,
pe frunte idei ți-or pune cunună
cu raze mănunchi în care se-adună
un dor necurmat ce le-nfrânge pe toate,
un dor de întinsă pe zări libertate.

Să-l păstrezi ca refugiu când ți-e strâmtă cărarea,
când noaptea ascunde sub văl depărtarea,
când nori cotropesc atmosfera și-o strâng
în fuioare din care dorințele plâng,
să-ți fie pridvorul de unde se-ntoarce
destinul pe dos și neliniștea-n pace!
O șansă în plus e-o minune ce-așteaptă,
transformare de pas ce urcă o treaptă,
schimbare de clipă în ani ce au rost
și speranței - peren și ferit adăpost.

Să nu-ți uiți surâsul, nici focul! Cununa
s-o porți cu mândrie pe frunte întruna!

Desfătare

Îmboboci-vor trandafirii
ca o minune-n lumină;
din bucuriile firii
am să mă-nfrupt fără vină.
La ceas timpuriu atmosfera
se umple de triluri și soare
în cea mai de preț transformare
și veche de când ține era.
Apoi vine-un val de căldură
și-mi intră în inimă blând,
se schimbă în puls fremătând
prin vene, în dragoste pură.
Iubirea aceasta de tot
așteaptă o șansă să fie
prin ani tot mai aprigă, vie,
să-nfrângă orice complot
ce-ar vrea să îi fure candoare,
avânt, dor înalt, libertate,
idei fără care nu poate
să-mi fie din zare în zare
refugiu de flori și culoare,
miresme și tril, desfătare...
(2018)

... așa cum îmi sunt și cei care
stârnesc inspirat din duzină
scântei și fâșii de lumină
și dăruie lumii visare.

Eu n-am să mor

Eu n-am să mor cât timp ai să ții minte
din gândurile mele vreo câteva cuvinte,
n-am să mă risipesc cu totul în țărână
cât ai să-ți amintești că te-am ținut de mână
când învățai să mergi, când învățai să zbori
când visul tău cânta cu capul printre nori.

Eu n-am să mor, ci-am să rămân în tine -
fărâme de iubire și zâmbete senine,
n-am să mă risipesc cu totul în tăcere
cât am să îți șoptesc din petrecute ere
de pașii mei prin gânduri, de zborul meu prin vreme,
cât dorul tău putea-va la tine să mă cheme.

Am să rămân - o floare presată într-o carte
pe raftul cel mai mic și cel mai de departe,
închisă între file sau filă-ngălbenită
și am să-ți fac cu ochiul, teribilă ispită...
Am să rămân în vorbe de miere și pelin
și, totuși, printre ele cred c-am să mor puțin.
(2018)

Vine primăvara oare?

Oare vine primăvara
vreodată în toată țara?
Că în loc de flori pe ram,
avem flori de-ngheț pe geam.

Pe câmpii e doar zăpadă,
ciocârlia stă să cadă
și ne trec prelungi fiori
printre croncănit de ciori.

Cucul răgușit tușește,
pitpalacul amorțește.
Mieii zburdă în omăt.
Alb pe alb, nu prea se văd.
(2018 - de Mărțișor)

Sinceritate

Să ne povestim
sufletele din priviri...
În miez, în înalt...
(2018)

Povestind cu Dana...

Pădurea vrăjită

Prin verdele des al pădurii vrăjite
se preling, aurii, bulgări mari de lumină,
se adună șuvoi, peste pietre suspină,
se sfărâmă în pulberi ce se sting amețite.

O domniță ce poartă-ntuneric în plete
și-mpletită în el un mănunchi de-azalee,
în urechi cu olmazuri care-n soare scânteie
și-o fărâmă de noapte pe sub gene cochete,

cu veștmântul din voaluri mângâiate de vânt,
ca zăpada de albe și scăldate de soare
ține-n mâini, stacojiu ca o rană ce doare,
trandafirul iubirii, cel din urmă cuvânt.

Căci o urmă-a rămas fericirea promisă
și-i spălată și-aceasta de a timpului apă.
Ea așteaptă pe mal și speranța-și adapă
din visări destrămate, din iubire nestinsă.

Bulgări albi de lumină o-mpresoară și-o prind
într-o horă de stele și-i alină tristețea.
Împrejuru-i se cerne ca-n povești frumusețea,
dar în sufletul ei e durere și jind.

Pe o piatră, în fața domniței tresare
un fluture roșu ca amurgul de vară.
O fi semn că iubirea nu-i gata să moară
și pădurea vrăjită îi arată-ndurare?
(2018)

Găsi-vom răspuns la astă-ntrebare?
Poate că nu, ori poate da...
Norocul râde-n pumni și vrea
s-apară-n poezia următoare,
un fluture năstrușnic pe cărare.
Până atunci l-am pus să facă drum
la Eddie. Să-l urmați acum
ca să vedeți cu maximă-ncântare
ce născociri a mai iscat o poză
c-un fluture, o fată și o roză.

Fluier

Fugăresc iarna;
fluier și topesc în zbor
puf de păpădii.
(2018)

Foame

Mi se făcuse foame de liniștea din mine.
Mi-erau prin gânduri stele mereu tot mai puține,
mi-erau prin suflet fluturi din ce în ce mai rari.
Cădeau aripi și stele și troieneau lăstari,

lăstarii de furtună, lăstari de vânt și ploi
pe care nu-i chemasem să vină înapoi,
pe care învățasem să-i uit chiar înainte
de a înmuguri în suflet sau în minte.

Mi se făcuse foame de liniștea din lume.
Puține stele-n cer și toate fără nume
își troieneau lumina pe cei ce le priveau
când nopți fără sfârșit prin gânduri cotropeau.

Din ce în ce mai rar fluturii de lumină
își arcuiau lin zborul și curățau de vină
suflete rătăcite prin nori cărunți și deși
de grijă, de nevoie, de muguri neculeși.

Lăstari de întuneric, de ploaie, de furtună
se întindeau hățiș. Poieni de vreme bună
le cotropeau flămânzi cu degete hapsâne.
Mi se făcuse foame de liniștea din mâine.
(2017)