Vine primăvara oare?

Oare vine primăvara
vreodată în toată țara?
Că în loc de flori pe ram,
avem flori de-ngheț pe geam.

Pe câmpii e doar zăpadă,
ciocârlia stă să cadă
și ne trec prelungi fiori
printre croncănit de ciori.

Cucul răgușit tușește,
pitpalacul amorțește.
Mieii zburdă în omăt.
Alb pe alb, nu prea se văd.
(2018 - de Mărțișor)

Sinceritate

Să ne povestim
sufletele din priviri...
În miez, în înalt...
(2018)

Povestind cu Dana...

Pădurea vrăjită

Prin verdele des al pădurii vrăjite
se preling, aurii, bulgări mari de lumină,
se adună șuvoi, peste pietre suspină,
se sfărâmă în pulberi ce se sting amețite.

O domniță ce poartă-ntuneric în plete
și-mpletită în el un mănunchi de-azalee,
în urechi cu olmazuri care-n soare scânteie
și-o fărâmă de noapte pe sub gene cochete,

cu veștmântul din voaluri mângâiate de vânt,
ca zăpada de albe și scăldate de soare
ține-n mâini, stacojiu ca o rană ce doare,
trandafirul iubirii, cel din urmă cuvânt.

Căci o urmă-a rămas fericirea promisă
și-i spălată și-aceasta de a timpului apă.
Ea așteaptă pe mal și speranța-și adapă
din visări destrămate, din iubire nestinsă.

Bulgări albi de lumină o-mpresoară și-o prind
într-o horă de stele și-i alină tristețea.
Împrejuru-i se cerne ca-n povești frumusețea,
dar în sufletul ei e durere și jind.

Pe o piatră, în fața domniței tresare
un fluture roșu ca amurgul de vară.
O fi semn că iubirea nu-i gata să moară
și pădurea vrăjită îi arată-ndurare?
(2018)

Găsi-vom răspuns la astă-ntrebare?
Poate că nu, ori poate da...
Norocul râde-n pumni și vrea
s-apară-n poezia următoare,
un fluture năstrușnic pe cărare.
Până atunci l-am pus să facă drum
la Eddie. Să-l urmați acum
ca să vedeți cu maximă-ncântare
ce născociri a mai iscat o poză
c-un fluture, o fată și o roză.

Fluier

Fugăresc iarna;
fluier și topesc în zbor
puf de păpădii.
(2018)

Foame

Mi se făcuse foame de liniștea din mine.
Mi-erau prin gânduri stele mereu tot mai puține,
mi-erau prin suflet fluturi din ce în ce mai rari.
Cădeau aripi și stele și troieneau lăstari,

lăstarii de furtună, lăstari de vânt și ploi
pe care nu-i chemasem să vină înapoi,
pe care învățasem să-i uit chiar înainte
de a înmuguri în suflet sau în minte.

Mi se făcuse foame de liniștea din lume.
Puține stele-n cer și toate fără nume
își troieneau lumina pe cei ce le priveau
când nopți fără sfârșit prin gânduri cotropeau.

Din ce în ce mai rar fluturii de lumină
își arcuiau lin zborul și curățau de vină
suflete rătăcite prin nori cărunți și deși
de grijă, de nevoie, de muguri neculeși.

Lăstari de întuneric, de ploaie, de furtună
se întindeau hățiș. Poieni de vreme bună
le cotropeau flămânzi cu degete hapsâne.
Mi se făcuse foame de liniștea din mâine.
(2017)

Alternanţă

Se domoleşte

arsura din inimă

când oasele dor.

(2017)

Se repetă...

Se repetă mirarea în raze de soare,
fascinant se repetă-n izbucniri de culoare,
se repetă cuvintele, căci altele n-am -
dezvelire de suflet repetată în geam.

Parcă geamul se face oglindă-n oglindă...
Infinit se repetă tot ce mi se perindă
prin acest anotimp dezbrăcat de tristețe.
Numai eu mă despart de a mea tinerețe.

Numai eu n-am aflat repetarea și trec,
(o spirală coboară, eu aș cere un cerc)
se repetă cuvinte, se repetă idei,
se repetă și drumul, însă nu pașii mei.
(2017)

Îi mulțumesc lui Adrian Manea pentru că mi-a adus aminte un gând vechi.