Cad stele de pe cerul meu

Cad stele de pe cerul meu,
le prind în palmă fremătând,
le-adun şirag pe-un fir de gând
şi le prefac în curcubeu.
L-atârn la gât şi-l port, avară,
tot cerul adunat pe-o sfoară.

Cad stele de pe cerul meu,
le prind în lacul tăcerilor adânci,
nu le agăţ de maluri şi de stânci,
nu le scufund în întunericul din tău.
Le-aprinde luna străvezie
în candele de nuferi închise-n poezie.
(2015)

Pâlpâit de lumânare

Pâlpâie în noi,
călăuză prin viaţă,
facla speranţei.
(2016)

O călăuză
ne deschide cărarea
printre cuvinte.

O umbră în noapte

Îl simte aproape, tot dându-i târcoale...
O-nconjoară tăcut cu suflarea lui moale.
Fluturare de vânt ori ninsoare de şoapte -
i-s paşii ostatici pe vecie în noapte.

Nicicând nu-l zăreşte. Aleargă, se-ascunde -
nici abur, nici nor. În frânturi de secunde
apare, o leagă cu privirea-i de gheaţă,
o sărută aprins şi-o seacă de viaţă.

Apoi, pe vecie ostatici în noapte,
li-s paşii perechi, fluturare de şoapte,
nici aburi, nici nori - doar o umbră ce zboară...
Te sărută aprins... pentru ultima oară.
(2016)

Acelaşi titlu, alte gânduri - în tabel la Eddie.

Aproape ne-am iubit

Aproape te-am iubit şi m-ai iubit, aproape.
Aripi de fluturi, azi, ni-s unicul sărut
şi ne privim tăcuţi sub împietrite pleoape.
Eu te-am avut, aproape, şi-aproape m-ai avut.

Astăzi ne cresc în loc de plete flori,
în loc de lacrimi, ploaia ne destramă,
şi numai vântul mai înnoadă cu fiori
umbra de spaţiu ce ne-alungă şi ne cheamă.

Roată-mprejur ne-mbrăţişează marea
şi ni-s bătăi de inimă doar valurile ei.
Ne-am fi îmbrăţişat cu toată disperarea...
Departe-mi eşti, aproape iubitul meu de stei.

Soarele ne-nfierbântă, căldura lui perenă
e tandra mângâiere din care mi-ai lipsit.
Îmi eşti aproape veşnic şi-aproape-ţi sunt eternă,
încremeniţi în clipa când ne-am îndrăgostit.

Ne-or risipi cândva marea, îngheţul, vântul
şi, istoviţi de-aproape depărtarea noastră,
ne-om contopi deplin nisipul şi pământul
într-o iubire fără ţărmuri şi salmastră.
(2015)

Ce alte gânduri a iscat această fotografie aflaţi de aici.

Călătorie în timp - Blestemul Tincăi (5)

(povestea începe aici)

Blestemul, pentru prima oară,
s-a-ntors asupra ei, cumva,
când, ba de milă, ba-ntr-o doară,
l-a luat alăturea de ea
pe călătorul fără nume
cu minţile de tot pierdute,
împrăştiate-n larga lume
în flori mereu nedesfăcute.
S-a-ndrăgostit de el Catinca...
Nu mai văzuse niciodată,
de când s-a pomenit, nimica
aşa de mândru. Şi curată
iubirea îi era, şi tristă
fiindcă nu putea afla
vreo dezlegare de există
la vraja ei cumplit de grea.

A căutat timp de o viaţă,
pe pajişti, flori îmbobocite
şi care mor de dimineaţă,
de rouă, parcă, otrăvite.
A adunat frânturi de gând,
le-a pus în cel iubit nespus,
dar viaţa lui râdea trecând
şi mai avea doar un apus.
Înnebunită de durere,
i-a dat licoarea cea amară
neîncetând nicicând să spere
c-o da de leac a doua oară.
N-a fost să fie... Înc-o dată
l-a prins în hora ielelor,
şi vieţi la rând treceau îndată
precum trec clipele în zbor.
De-aceea îşi dorea de-un timp
să-l uite şi să lase-n urmă
pe cel care avea doar chip,
iar gând şi suflet - nicio brumă.

Dar n-a putut, el e stăpân
pe inima ei şi pe minte
şi, câte zile-i mai rămân,
nimic n-are s-o-nveţe minte.
Spunea blestemul de demult
că de-ar găsi ce-a fost în chiup,
suflet şi gând, într-un tumult,
s-ar aduna din nou în trup.
Dar cum să cauţi ce nu ştii
şi să găseşti ce n-are nume?
Unde? În munţi ori în câmpii?
Sau poate că nici nu-i în lume...
În noaptea ielelor, în care
a-ntinerit ultima dată
a coborât în beci călare
pe mătura ei femecată
şi a deschis a mia oară
grimoarul vechi cu scoarţe roase,
a luat de pe o policioară
un corn de inorog şi oase
şi-a descântat ca niciodată,
s-a rătăcit printre cuvinte
şi s-a lăsat de vrăji purtată
şi în trecut, şi înainte.

În urmă a văzut un mag
cu suflet negru ca de smoală
ce n-a păstrat un lucru drag
în inima-i cernită, goală.
Cât a trăit a-mprăştiat
atâta rău în jurul lui
că vrăjitoarele-au aflat
şi l-au jertfit nimicului,
iar sufletul l-au pus în chiup
ca niciodată să nu poată
să intre iarăşi într-un trup.
Iar chiupului i-au pus lăcată
de farmece albe, curate.
Ca să rămână totdeauna
peceţi pe suflet ferecate,
bătrâne, una câte una,
sleindu-se de tot de vrajă,
s-au stins ca lumânarea arsă
pân' la sfârşit, dar stau de strajă
acolo unde se revarsă
dintr-una-ntr-alta lumile.
Iar ei, lăsatu-i-au să ţină
pe-afară-nchise uşile.
Şi-acum adună-n suflet vină...
S-a aruncat în viitor
pe-a timpului vrăjită cale
ştiind acum că e uşor
să afle leac dorinţei sale.
În viitor i se arată
o noapte lungă fără stele.
Iubitul ei de altă dată
ucide inorogi şi iele.

De-un suflet negru stăpânit
nu simte dragoste, nici milă...
L-a căutat şi l-a găsit,
dar nu a fost destul de-abilă
să îl închidă în ulcior,
iar magul i-a furat iubitul.
Ea caută cu-acelaşi dor
prin flori ce mor cu răsăritul
un suflet bun de călător...
Şi îşi aşteaptă asfinţitul.
(2015)

(continuarea aici)

Tinca m-o fi blestemat,
că n-am somn şi n-am odihnă
până voi fi terminat
să vă povestesc ce plină
a fost viaţa ei cea lungă.
Şi cum aflu doar când scriu,
sper ca viaţa să-mi ajungă
să vă spun... ce am să ştiu.
Acest nou capitol, iată,
se înscrie-ntr-un tabel.
Vă invit s-aflaţi îndată
tot ce mai cuprinde el.

Călătorie în timp - Blestemul Tincăi (3)

(povestea începe aici)

Nu era întâia oară
când Tinca întinerea
cu poţiunea cea amară
pe care doar ea ştia
s-o prepare, s-o descânte,
s-o amestece-n ceaun.
Ea ştia cât s-o-nfierbânte
ca să iasă leacul bun.
Se născuse-ntr-un sabat
cu veacuri întregi în urmă.
De tânără a-nvăţat
cum că viaţa nu se curmă
când ajungi la bătrâneţe
cocoşată şi schiloadă,
faţa numai cute creţe,
trei fire de păr în coadă
cenuşii, subţiri şi moi,
oase strâmbe care dor,
ochi înceţoşaţi şi goi
cu orbul găinilor.

Dar din câte vrăjitoare
erau în sabat demult,
numai ea a fost în stare
să trăiască aşa mult,
numai ea a înfrânt ciuma,
holera, lepra, vărsatul
şi acum, la toată urma,
ea singură-i tot sabatul.
Vieţi, câte-a-nşirat pe aţă,
n-a găsit o ucenică
vrednică de-ajuns, isteaţă
şi loială, fără frică,
pe care s-o dăscălească,
s-o facă asemeni ei,
veşnicia s-o petreacă
printre inorogi şi zmei.
Să se prindă, cosânzene,
printre ielele nebune,
nopţile de sânziene,
şi pădurea să răsune.
Flăcăii să-i ispitească,
să le fure minţile.
Iar în urma lor să crească
neînfăptuitele.

Demult singură pe lume,
păstrătoarea unui dar,
a schimbat atâtea nume
câte sunt în calendar
şi a fost pe rând prinţesă
ori umilă cerşetoare,
şi nevastă, şi metresă
ori hoaţă la drumul mare,
precupeaţă, jupâneasă
ori ţărancă gospodină,
dar mereu cea mai frumoasă,
cu catrinţă ori hermină.

A schimbat atâtea vremuri,
a-nvăţat cât n-a visat
despre lume. Te cutremuri
câte rele a aflat
şi te-ai bucura-n mirare
de-ai şti cât frumos şi bine
a văzut sub mândrul soare
cum încununau destine.
Sunt mai multe vieţi de-acum
de când s-a gândit să curme
acest fără capăt drum
ce-a dus-o prin timp şi lume.
Dar, când simte că-i aproape
noaptea cea întunecată,
parc-ar vrea să se adape
din magie-ncă o dată.
Nu ca să fie frumoasă,
nici iubirea n-o încântă,
nu-i mai trebuie nici casă,
nici palat. N-o înspăimântă
veşnicia nefiinţei,
c-a trăit destul şi bine.

Ce-i dă ghes nechibziunţei
de-a se-ntoarce iar în sine
e dorinţa de a fi
martoră la devenire
înc-o zi, şi înc-o zi,
pentru minunata fire,
pentru oamenii pe care
îi urăşte şi-i iubeşte,
pentru gânduri uimitoare,
pentru fapta care creşte
din izvorul de lumină
prins într-un singur cuvânt
care-şi are rădăcină
în cei care nu mai sunt.
Cum să plece, cum să moară
când mereu se schimbă toate?
Cum s-accepte să dispară
când sunt trepte-atât de-nalte
de urcat în viitor?
Doar un singur lucru ştie:
vremea e-o nălucă-n zbor.
În rest, pentru veşnicie,
toate sunt mister şi dor.
(2015)

(continuarea aici)

În timp au călătorit
printr-al gândului tunel.
Întorşi, au împărtăşit
taina lor într-un tabel.

Mirosul ploii

Pământ reavăn, viaţă şi moarte
pe-o singură carte
întoarsă de pe-o faţă pe alta
după ce toane are soarta.
Praf răscolindu-se-n ape,
ridicându-se de cer mai aproape
ca să se spele
de pământ.
Pulbere de stele
în genunchi, risipită de vânt.
(2015)

Alte esenţe de ploaie aici.

Un ceas de furtună

A venit flămând şi mâncând pământul,
înghiţind lumina, înghiţind cuvântul,
năpustit năpraznic - mută vijelie -
şi lăsând în urmă inima pustie.

A întors pe dos miezul de-nţeles
şi a răscolit, a ucis, a şters
muguri şi boboci, rămurele mici
care n-or mai creşte acum şi aici.

Ce părea mai şubred a smuls şi a frânt,
ce era zidit a pus la pământ,
ce urma să crească a dus în uitare -
un ceas de furtună pe-a inimii mare.

Când s-au limpezit lacrimile toate
şi tăceri au curs lungi şi nesărate
iar s-au aşezat gândurile-n matcă
ocrotind prin valuri o firavă arcă...
(2015)

Ceasuri de furtună mai la timpul lor
stau într-un tabel fără de zăvor.

Aproape te ştiu

Aproape te ştiu, dar îmi scapă ceva...
E ceva lunecos în tăcerea ta grea,
un mister adumbrit, dincolo de cuvinte,
din care se scurg aduceri aminte.

L-am ştiut mai demult, înainte de tine.
Îl găsisem prin suflet, cuibărit printre vine
de tăceri înnodate, ca şi cum, de l-ar spune,
cuvântul acela l-ar topi, l-ar răpune.

Înc-o dată să-l aflu mi se pare uşor
şi împrăştii prin suflet mirare şi dor,
trecute iubiri, speranţele moarte,
şi cele în mugur le arunc într-o parte...

Am făcut vălmăşag ca-n sfârşitul de lume
şi încă nu-i dau de chip şi de nume.
Şi-atunci mă întorc către tine şi-ascult
tăcerea ta grea prăvălită-n tumult

peste sufletul meu răvăşit de-ntrebări.
As vrea să rămân mai săracă-n mirări
când îmi spui, când mă porţi pe unde n-am fost,
când m-alinţi şi-ntr-o palmă îmi faci adăpost?

De te-aş şti pe de rost, mi-ai fi mai aproape?
Ori de-aş pricepe tot ce-ascunzi după pleoape?
Aproape te ştiu , dar îmi scapă ceva...
Eşti tu şi-un mister...şi-i bine aşa.
(2015)

Aproape ştiam pe de rost ce cuprinde
tabelul pe care Eddie îl prinde
săptămânal la final de articol.
Dar Vero îmi pune ştiinţa-n pericol
când strigă din goarnă, căpitan de cuvinte,
şi-adună noi forţe pentru jocul cuminte.
Iar eu mă înclin şi mă bucur cu voi
că avem de citit bloguri vechi, bloguri noi...

Umbra din tablou

Rob Wilson - Beach Shadow

Străluciri de mătase pe pielea bronzată
şi contur delicat - o umbră de fată -
nu ni se-arată, ci se-ascund în tablou.
O pată-n nisip ca un fel de ecou
al unui mister ce se vrea ghicitoare...
Răspunsul îl află din adânc fiecare.
Văd întuneric sau văd frumuseţe?
Apoi îmi închipui vreo câteva feţe
şi le rotesc ca pe măşti pe ovalul
aproape perfect ce-ntunecă malul.
Una visează privind înspre zare,
alta pe-obraz are-o boabă de mare,
iar ochii i-s trişti şi întorşi către sine,
o alta surâde spre iubitul ce vine
să o cuprindă îmbrăcat în lumină,
în adiere şi în sarea marină.
Mai este o mască ce râde de toate
fiindcă le ştie pe de rost, cu păcate,
noroace, cu gânduri şi visuri,
cu-avânturi, cu nori şi chiar cu abisuri.
Mă priveşte şăgalnic şi-mi face cu ochiul,
apoi îşi ridică la ureche ghiocul
şi-ascultă ce-a fost şi ce-are să vină:
visuri, tristeţi, întuneric, lumină...
(2015)

Ce le-a şoptit fără cuvinte
o umbră din tablou, ce şi-au adus aminte,
privind-o, aflaţi, ca de-obicei,
tot de la Eddie. Click... şi îi găsiţi pe ei.

Paşii noi pe drumuri vechi

Drumul e plin de praf şi bătucit,
brăzdat de şanţuri în care-s înşiraţi -
mărgele de trecut - pierduţi şi-apoi uitaţi,
paşii bătrâni ai altui nesfârşit.

S-au suprapus adânc, tot mai în jos
şi-au scris istorii în piatră încrustate,
piatra s-a desfăcut în boabe răsfirate
de vântul cel risipitor şi nemilos.

Paşi noi se rostuiesc pe temelie
de paşi şoptiţi de vânt din amintire,
întreţesuţi ca un covor de nemurire
legat de drum la capăt cu temeinicie.

Chiar dacă-acelaşi şanţ îl adâncesc,
paşii cei noi pe drumul vechi de când e lumea
urcă, de fapt, un pisc după genunea
din care paşii dinainte se ivesc.

Paşii cei noi s-or învechi şi ei,
purtaţi de vânt sau duşi de gând în faptă -
un nesfârşit rodind amiaza coaptă
din mugurii aceleeaşi idei...
(2015)

Pe drumul vechi al limbii înşiră din cuvinte
paşi noi ai altui gând ivit în altă minte
şi-apoi ne dau în dar cărarea inventată
pe harta care creşte de Eddie protejată.

Argint viu

― Mă iubeşti?
― Când îmi eşti.
― Mă culegi?
― Din pribegi.
― Mă aduni?
― Din genuni.
― Mă păstrezi?
― Când visezi.
― Mă alungi?
― Nu-mi ajungi.
― Mă îmbii?
― Când nu-mi vii.
― Mă săruţi?
― Când mă uiţi.
― Mă încingi?
― Dor în chingi.
― Mă alini?
― Doar de vini.
― Mă încerci?
― De poteci.
― Mă-nconjori?
― Ning cu flori.
― Mă înveţi?
― Mii de vieţi.
― Mă iubeşti?
― Când îmi eşti.
― Ce să-ţi fiu?
― Argint viu...
(2015)

― Îi citeşti?
― Dacă scriu.
― Îi găseşti?
― Da. Se-nscriu.
― Cum anume?
― După nume.
― În ce loc?
― La Eddie-n joc.

Pururea tânăr

Pururea tânăr rămâne cuvântul
cu miezul lui plin de sămânţă de gând.
În infinit străbate pământul
rodind alt cuvânt, împlinind, semănând.

Pururea tânăr e cântul şi-i jocul,
flacără iute, nestinsă de timp,
dor şi-alinare, arsură în locul
din suflet cuibar, lumină pe chip.

Pururea tânăr e sufletul aprig
şi cel îmblânzit sub valuri de vreme.
Sub coaja aceasta-mbătrânită prozaic
sufletul cântă şi scrie poeme.
(2015)

Pururea tânăr,
cuvântul împlineşte
rodind alt cuvânt.

Pururea-i tânăr
cântec de foc şi alean
în suflet cuibar.

Pururea tânăr,
sufletu-şi cântă ecou
urcând în poem.

Vă invit să citiţi scrierile celorlalte suflete tinere ale clubului, adunate încă o dată la Eddie.

Pururea tânăr

Pururea tânăr sistemul renaşte
ca Pasărea Phoenix din trista-i cenuşă.
Cine se bucură, ochii bine să-i caşte
şi să-şi păzească şi ogradă, şi uşă!

Pleacă ai noştri şi vin tot ai noştri.
Atât nu se schimbă, că-n rest demolăm
şi-o luăm de la capăt. Sunt hidre şi monştri,
capete cresc, noi iar spintecăm.

Şi fiece capăt deschide drum nou,
mai greu, mai abrupt, mai plin de hârtoape.
Ne-am străduit, dar niciun erou
n-ajunge vreodată de ţel mai aproape.

În intenţii şi vorbe, ţelul este măreţ,
cu Omul în centru, atingând idealul,
doar cărarea-i croită de un cap nătăfleţ
combinând teorii ce ignoră realul.

Cum ar şti ce-i în lume, dacă tot ce-a făcut
a fost să jongleze, ca o biată paiaţă,
cu cuvinte, cu voturi şi cu propriul avut,
cel din urmă fiindu-i unic ţel pentru viaţă.

Şi în loc să-i slujească pe cei ce-au gândit
că e omul acela ce-ar putea să-i conducă,
i-a legat de picior cu un lanţ, i-a robit
într-o lume supusă la schimbare năucă.

Pururea tânăr sistemul renaşte
sub atenta-i privire, sub spoite cuvinte...
Din schimbarea năucă un monstru se naşte
care-nghite hulpav tot ce-i iese-nainte,

adăpat de nesaţul avid de putere,
pururea tânăr, doar doica i-e alta,
niciodată matur, niciodată nu piere.
Renaşterea lui ne înlănţuie soarta.
(2015)

Scrieri mai senine găzduieşte tabelul găzduit de Eddie.

Peste putere

Peste putere mi-e să nu mă rătăcesc în tine
şi să nu-mi asfinţesc cărări
când pleoapa ta mă-nchide şi pe mine
în cea mai blândă şi albastră dintre zări.

Peste putere mi-e să n-amuţesc în şoapta
dulce-amăruie, plină de ispită,
când mă-nveleşti în ea şi nu ştiu alta
să-mi fie în ecouri nesfârşită.

Peste putere mi-e să nu mă las sedusă
de disperarea sufletului tău
desferecat, cu uşa-n pripă smulsă,
dezghiocat de bine şi de rău.
(2015)

Ce li-i peste putere celor care
azi au răspuns la provocare
aflaţi urmând cărările ce pleacă
tot de la Eddie, unde-i loc de joacă.

De unde vin norii, de unde seninul?

― Bunică, de unde vin norii?
― Da' tu nu vezi? De după dealu' morii.
― Da' după deal, de unde vin?
― Vin de la munte, Cătălin!
― Şi muntele din ce îi face?
Are cumva vreo carapace
plină cu apă-nfierbântată
să iasă aburii grămadă?
― Măi Cătăline, tu ce vrei?
Citeşte basmele cu zmei
şi lasă-mă în pace azi...
Nu te sui, că ai să cazi!
Nu vezi c-abia se ţine gardul?
Am treabă multă. Nu-mi văd capul,
bunica bombăneşte-n şoaptă
şi se îndreaptă către poartă
să prindă ţâncul care pică
într-un genunchi şi se ridică.
― Văd că nu ştii nimic de nori...
Spune-mi atunci, de câte ori
e cer senin din zare-n zare,
seninul tot de unde-apare?
― Vezi, zice bunica încurcată
şi-şi scarpină basmaua roată,
seninul e, doar norii vin
şi îl astupă, Cătălin.
― Adică e mereu senin?
― Da, maică, e şi-atunci când nu-i.
Stă doar deasupra norului.


Bunica-i cât i-e amintirea,
iar Cătălin e-n toată firea.
Privşte norii şi seninul,
le caută adâncul, plinul.
Nu mai întreabă în ce zare
au început sau sub ce soare,
nu mai întreabă fiindcă ştie
sămânţa lumii cum îmbie
mereu cu-albastrul unui zbor
închis în coaja unui nor,
nu mai întreabă fiindcă n-are
cin' să-i răspundă la-ntrebare
de când pe după dealu' morii
bunica-i miezul blând al florii
ieşită dintr-un pumn de lut,
sfârşit şi totuşi început,
aşa cum şi cuvântul ei
aprinde-acum alte scântei
când o ascultă  iar în gând.
Şi gândul creşte adunând
senin şi nori, trecut şi dor
inimă seacă şi izvor.
Seninul e cu el mereu,
ori astupat de un nor greu,
ori înşirat din zare-n zare...
răspuns peren la întrebare.
(2015)

De unde le vin norii
şi seninul de unde le vine
spun visătorii
din tabel. Invitat e oricine.

Umbra unei iubiri

Ai găsit iubirea perfectă?
Dacă-mi spui da, poate-ai trăit prea puţin,
poate că timpul încă nu îşi reflectă
umbrele lungi cu alură de spin.

Dacă-mi spui nu, atunci ştiu c-ai visat-o:
oprind timpul în loc sau în galop de secunde,
andante-ori allegro şi apassionato,
mângâieri şi cuvinte în ecouri, în unde.

În căuşul de palme îţi stătea ca în cufăr
inima caldă potrivită exact
pe degete blânde ca petale de nufăr
ce-au lăsat semn târziu, o pecete de pact.

Un cuvânt îţi era nerostit jumătate.
Celălalt îl prindea de un gând nenăscut,
ce visai împlinea şi dorinţa în fapte
ţi-o-ntrupa înainte de a o fi avut.

Începeai dintr-o margine a celui iubit,
te sfârşeai unde-avea trupul său început.
Trup şi suflet apoi vi s-au prea împletit
şi de-ales înapoi nu puteaţi, să fi vrut.

E mai greu de uitat când a fost o iubire
perfectă aproape, aproape-mplinită
ce-a sădit o sămânţă de sublim, dând de ştire
c-ar putea, că ar fi, c-ar luci nesfârşită,

o iubire pierdută un pic prea devreme,
înainte de nor, înainte de rană,
o iubire păstrată în suflet prin vreme,
să-i ţină de sete, să-i ţină de hrană.

Iubirea aceea s-a întins ca o umbră
pe iubirile toate ce-au urmat mai târziu
şi, oricât o alungi, parcă tot îţi mai umblă
ca ispita prin sângele iute şi viu...
(2015)

Ce iubiri îşi aruncă umbra şi unde
aflaţi din tabel în două secunde,
cât se-ncarcă o pagină, apoi să citiţi
ia un pic mai mult, dar e bine să ştiţi
că nu-i timp pierdut şi veţi câştiga
un zâmbet, o lacrimă, o rază de stea...

Stare de spirit

Iarba verde de mătase
unduieşte-n adiere
şi ieşim zâmbind din case
cu plăcere,
şi bătrâni cu cârja-n mână,
şi părinţii cu căruţ,
iar plimbarea nu se-amână
vreun picuţ.

Ne-mbătăm privind la muguri
şi visăm la liliac,
la caise şi la struguri
pe arac.
Ne îndeamnă-o buburuză
către cine ni-i sortit
şi plecăm fără vreo scuză
în peţit.

Ne trezim din reverie
când privim spre inelar.
Cu un pix pe o hârtie,
la notar
sau cum s-o numi acela,
am semnat şi am spus da,
dar azi mintea dusă e la
altceva.

Facem prin cartier o roată
şi ne-am rătăci, dar ştiu
paşii drumul şi ne poartă
grijuliu
înapoi la noi acasă
să ne odihnim puţin,
să ne aşezăm la masă
şi la vin,

să ciocnim câte-un pahar
şi câte un ou vopsit,
să mâncăm miel cu mărar
bine fript,
cozonac cu nuci şi mac,
păşti cu brânză şi smântână
şi apoi iar cozonac,
o fărâmă.

Până terminăm e noapte
şi aprindem o făclie
să vedem câte bucate
-n farfurie
ne-au rămas, că vinul curge
ca izvorul nesecat
şi ne temem că n-ajunge
de-mbătat.

Dar e numai o părere
că a doua zi, de zor,
căutăm de-aşa durere
un antiinflamator
şi n-ajunge un flacon,
chiar de ne-a ajuns licoarea
după noul etalon:
cumpătarea.
(2015)

Vă îndemn la cumpătare
când e vorba de bucate
şi de-alcoolica licoare,
dar, din toate,
la duzina de cuvinte
(asemeni, la provocare,)
nu fiţi cumpătaţi, vă rog.
Revărsaţi gând viu din minte
cu noroc.

Noapte de aprilie

Din stele curge
tril de privighetoare
pe şoapta zării.
(2015)

Nopţi înstelate
de cuvinte aprinse
topesc tăcerea.

S-a pierdut o clipă de când...

S-a pierdut o clipă de când
îl privesc cum se duce...
Şi-ar fi venit,
dar nu l-am mai chemat
pentru c-am ales să fie
acolo ce-o fi.
Zborul înalt şi tăcerea
nu fac loc noaptea-n vis
unui seism de virtute
nepătrunsă de simţ
şi nu tăgăduiesc şovăiala.
Apa mi-a amintit să uit
şi nisipul cu rouă şi ploaie,
cu ceţuri şi neguri,
nori şi bigben - că mai sunt.*

Ca să fiu
rabd ca ochii minţii să-şi ascundă
clarul diurn într-un orizont fără soare,
iar visurile să-mi fie stele şi lună
captive în întuneric.
Frigul mă ocoleşte pe la margini de univers
fiindcă pe aici, printre cuvinte,
gândul se umple de emoţie
şi se aprinde spontan.
Cuibul a ars într-un incendiu trecut;
nu-mi pun cenuşă în cap,
ci linişte, preţioasă linişte...
(2015)

* după adicherish