S-a pierdut o clipă

El a privit-o lung să-i dea de înţeles.
Ea s-a pierdut o clipă şi, ca efect advers,
n-a priceput nimic sau a-nţeles pe dos
şi şi-a văzut de drum fără să-l bage-n seamă.
El s-a pierdut o clipă fiindcă-i era teamă
că nu-i destul de bun, de chipeş, de frumos.

Ea l-a privit furiş printre bătăi de gene.
El s-a pierdut o clipă apoi subtil, alene
i-a dăruit surâs strălucitor şi blând.
Ea s-a pierdut o clipă apoi şi-a luat în dinţi
inima temătoare şi, smulsă dintre sfinţi,
surâsul i-a întors din suflet fremătând.

El s-a pierdut o clipă şi s-a apropiat
de draga lui şi-ncet c-un braţ i-a-nconjurat
mijlocul subţirel şi-a tras-o mai aproape.
Ea s-a pierdut o clipă şi a roşit subit
şi şi-a ascuns roşeaţa la pieptul lui iubit,
şi ochii i-a ascuns sub coborâte pleoape.

El s-a pierdut o clipă şi-a mângâiat uşor
chipul ei drag de care i-a fost atât de dor
apoi s-a aplecat şi buzele lui moi
au sărutat ca şoapta tăcerea gurii ei
şi au simţit că-n inimi li se aprind scântei.
Şi s-au pierdut o clipă, aceeaşi, amândoi.
(2015)

Ei nu s-au pierdut deloc când s-au înscris în tabel.

S-a pierdut o clipă (Găsitorului, recompensă...)

S-a pierdut o clipă.
Găsitorului, recompensă:
o pană în aripă
şi, în trecut, o pensă
în care să-şi ascundă
ce-o fi având de-ascuns,
poate încă o rundă
din drumul numai dus...

Ooo, dar ce buluceală,
ce zgomot infernal,
ce căutări intense,
la morgă, în spital,
pe unde mai sucombă
câte o amintire,
iscând praful în trombă
de pe-un dosar subţire,
pe uliţe pustii,
pe dosnice coclauri!
- Haideţi, cât suntem vii
să câştigăm toţi lauri!

- Toţi? Nu, că s-a pierdut
o singură secundă...
- O ciopârţim mărunt,
val desfăcut în undă...
- Se dă o recompensă
doar pentru clipa-ntreagă.
Nu e nicio dispensă.
Şi ştim noi cum se leagă
fărâmele de timp
ca să refacem clipa?
Boabele de nisip
nu îşi unesc risipa...

De-aceea mă gândesc
că totul e o glumă,
că ar fi nefiresc
să scoţi din timp o urmă
şi să o pierzi. Şi-apoi,
aşa o promisiune -
o viaţă înapoi
să iei pe-o clipă - nu e
nici asta plauzibil...

Dar câţi am căutat
un lucru intangibil
ce pare minunat!
Porniţi la drum cu graba
şi ignorând dileme
am risipit degeaba
o porţie de vreme...
(2015)

Dacă şi alţii au pierdut sau au găsit clipa aflaţi de aici.

Rugina unui legământ

Când rugineşte sub al timpului potop
un legământ făcut cu mine însămi,
din crăpăturile pământului dezgrop
cuvintele care rămân să-mi
aducă-n degetele amorţite
tăria pietrei şlefuite.

Şi frec rugina de pe legământ
cu gând, cu vorbe, cu tăceri,
cu flăcări frec, sau cu pământ,
cu azi, cu mâine şi cu ieri,
până se frâng şi se înmoaie
degete, zile, vâlvătaie.

Rugina-i încăpăţânată,
se prinde, roade şi străbate,
se-ntinde, pată lângă pată.
Înverşunarea, doar, o scoate
şi nu mereu, nu pentru totdeuna,
când nu plătesc cu vârf şi îndesat arvuna.

Când mă învinge, legământul se desface.
Eu sărăcesc de-un strop de miez,
mi-ascund o lacrimă sub carapace,
îmi caut adevărul şi veghez.
Din lumânarea trecutului - izvor -
ţintesc o rază-n neştiutul viitor.
(2015)

Ce alte legăminte a mâncat rugina
sau cum le-au curăţat şi înnoit
să căutăm la Eddie, unde sub lumina
din sufletele lor le-au strâns şi-au dăruit
un gând, o experienţă, în proză sau în vers,
cei care provocării să-i răspundă au ales.

Memoria străzii

Ce poate ţine strada minte?
Imagini, paşi ori legăminte
care s-au perindat pe ea
şi s-au pierdut sub fulgi de nea,
sub bălţile de după ploi
ori într-o groapă cu noroi?
Nici în lumină n-au rămas
mai mult de-o clipă. Dar un ceas?
Strada-i uitucă, sclerozată,
nu ţine minte niciodată
fiindcă e nepăsătoare.
Tot ce-a trecut pe ea dispare
îndată după ce-a trecut
Strada nu are început,
nu are ieri, nu are mâine,
ci doar prezentul îi rămâne
cât ai clipi, apoi se schimbă...
Nimic nu stă, oameni se plimbă,
aleargă, spun, gesticulează -
lume dezlănţuită, trează -
apoi sub felinare,-n noapte,
paşii răsună printre şoapte.
Pierdute sunt şi-acestea toate
în vânt ca frunzele în moarte.
(2015)

Pe alte străzi alt înţeles
din alte gânduri s-a ales.
De vreţi să le aflaţi, ştiţi cum.
Priviţi la Eddie în album!

Vis e?

Mi se umpluse sufletul de rouă
de-atâta prospeţime-n zorii vieţii,
îmi răsărea sub tălpi mătase verde, nouă,
cărare ne-ncepută la ceasul dimineţii.

În arşiţa amiezii mi-a dat în pârg iubirea
şi mi-au cosit de flori un vis sau două...
Mătasea de sub tălpi se sfărâma, dar firea,
prin sfori de curcubeie, s-a hotărât să plouă.

Pe înserate număr stelele în palmă
sau poate-or fi încă pe cer şi-mi pare
că le-am cules. De-aceea mă tot cheamă
stele de rouă pe mătasea din cărare.
(2015)

Vise în somn sau visuri de-o viaţă,
unele frânte, altele vii,
vândute trist pe-un franc într-o piaţă
sau sfânt păstrate în suflet - iubiri,
idealuri sau fantasme de-o clipă
găsiţi înşirate-n tabelul de azi.
Le-au scris pe-a cuvântului dezinvoltă aripă,
înălţându-le-n zbor din inimi de barzi.

Clipe de viaţă

Stele-n colier
la gâtul întâmplării -
căi de lumină.

Şoapta vântului
prin lujeri de trestie -
val mângâietor.

Umbră de floare
pe iarbă de mătase -
râu de miresme.

Pahar cu gânduri
sorbit vorbă cu vorbă -
dascăl de-o seară.

Zmeu de hârtie
prins de-o curea prea scurtă -
un zbor retezat.

Oră târzie
de înscriere-n tabel -
duzina de... luni.
(2015)

Zâmbetul tău

(mamei mele)

Îmbrac inima,
ca într-un tandru alint,
cu surâsul tău.

Deschid noi cărări
după orice cădere
din surâsul tău.

Îmi răsar aripi
pe umerii speranţei
prin surâsul tău.

Îmi e acasă
în fiecare clipă
sub surâsul tău.

Cu iubirea mea
mă scufund în iubire,
în surâsul tău.
(2015)

La mulţi ani, mama!
Poimâine e ziua ei.
Zâmbim la Eddie...

Oboseala

Nu sunt, nu scriu, nu spun,
nu mişc, nu vreau, n-adun,
nu-mpart, n-arăt, n-ascund
nu cer şi nu pătrund,
nu dau, nu ies, nu vin
nu plec, nu stau, n-alin
nu cert, n-aud, nu cânt,
adorm pe un cuvânt...

(M-ajută-o sinuzită
şi-o gripă rătăcită.)

Oboseli mai inspirate
în tabel la Eddie-s toate.

Întrebări... sub felinare

Din ascunzişul inimii adun sub felinare
atâtea întrebări, atâtea ezitări
care n-au îndrăznit să se ivească-n soare
şi să se dezvelească de temeri şi mirări.

Simţeam că-s în pericol de a se risipi,
împrăştiate-n pripă în sânge prin artere,
şi le-aş fi lămurit, dar, poate-ntr-altă zi,
când ar fi prins curaj să-ncerce ori să spere.

Le-am amânat mereu şi nu mi-a fost uşor,
dar mult mai greu mi-ar fi să nu le-amân.
Ca un intens supliciu, un surogat de zbor
îmi ţine loc de clipă când vin, dar nu rămân.

Acum, când le contemplu şi caut un răspuns
din câte-or fi pe lume lăsate-n drumul meu,
mă tem că unul singur nu-mi va fi de-ajuns
să-nchidă răni, să pună punct la greu.

Cărarea mea-i îngustă, pierdută printre smide
ce se întind cu gheare de spini să-ncetinească mersul,
dar nu mereu, căci drumul adesea se deschide
spre orizonturi limpezi lărgindu-i înţelesul.

Sub felinare-aplec în palidă lumină
momente-nlănţuite ca într-un film alb-negru,
şi mut, şi fără subtitrare... ca astfel să revină
dintre uitări şi întrebări cu un răspuns integru.

Încă mă caut şi-mi mai descopăr sensuri,
mă-ncheg din amănunte, îmi cern vreun gând ascuns,
eminamente eu, cu umbre printre versuri
şi ştiu că niciodată n-am să îmi fiu de-ajuns.
(2014)

În spiritul sărbătorilor, cel care pare să comprime timpul, am comprimat şi eu duzina de cuvinte şi cele două teme. Alte răspunsuri la provocările săptămânii sunt găzduite, ca în fiecare luni, de Eddie.

Alb

Un nor alb lasă
o umbră în lumina
care-l înălbeşte.

Culori se-adună
într-o singură rază
imaculată.

Cum afli albul
sub scrum, când nu ştii focul
şi arsura lui?

Pete de viaţă
spăl de pe mâini ori faţă...
Albul se-nvaţă.

Pe frunte gând alb,
în suflet sentiment dalb,
azi, după scăldat.

Cad ninsori în păr,
albă înţelepciune...
Apoi, amintiri...

Dantele albe
se ţes pe gherghef de ram
când plouă stele.
(2014)

O provocare
îşi primeşte răspunsul
alb în cuvinte.

Cristale

Destin

Dărâm iluzii
din acel glob de cristal
al ursitoarei.

Candelabru

În miez de cristal
cascade de lumină
dizolvă mister.

Colier

Roşu transparent
înfloreşte a păcat
mătasea pielii.
(2014)

Despre cristale
au scris şi jucăuşii
înscrişi în tabel.

Roţi dinţate

Parc-ar fi stele cu razele frânte,
încarcerate de-alte stele cu dinţi.
Se rotesc împotrivă, supuse, înfrânte,
petrecându-se ştirbe în lăcaşuri cuminţi.

Au rosturi mici între ele şi-n ele,
dar împreună dau timpului rost,
o galaxie, un şir de inele,
un mecanism monoton şi anost.

Le pândeşte rugina, le înoadă rotirea,
le ciobeşte rotundul. Înfrânate subit,
li se uzurpă cu tristeţe menirea
şi se opresc. Timpul nu-i de oprit.

De câte ori nu le suntem asemeni,
rotiţe dinţate prinse strâns în urzeală
de braţe străine ori mâini calde de prieteni?
Ne macină timpul, ne pândeşte vreo boală,

ne învârte nevoia ori vreun dor mai înalt.
Ni-i foame de spaţiu, alţi dinţi ne-nconjoară.
Ni-i sete de altfel, ne-nvârtim cu păcat
într-un fel cunoscut pentru-a trei mia oară.

Ne strâng dinţi ce muşcă din visuri şi leagă
aripi nenăscute de umerii bonţi.
Roţi de alături par să-nţeleagă...
Ne punem piedici ca nişte netoţi.

Doar o mişcare ne este permisă,
un singur sens şi-i lipsit de-nţeles,
de multe ori, când dorinţa-i ucisă
în resemnare, neavând de ales.

In angrenaj, dovedit că-i fiabil
de generaţii de rotiţe dinţate,
când una dispare, un destin implacabil
trimite o alta la-nvârtit mai departe.

De cât curaj e nevoie să schimbi
ce ţi se dă prin lege ca soartă,
să opreşti învârtirea, să pleci să te plimbi,
să deschizi printre dinţi cu cuvântul o poartă?

De cât curaj e nevoie să-ntorni
în alt fel lumea cea mică în care
c-o mişcare de braţ ai putea să răstorni
o idee pe dos şi să afli cărare

şi, în loc să te-nvârţi pe un ax imobil,
să înveţi că există o culisare spre zare
şi apoi să descoperi, cu un zâmbet subtil,
că lumea întreagă-i cu atâta mai mare?

"Răzvrătire!" se strigă din piepturi prea strâmte
de roţi ce poartă ochelarii de cal.
Ţie nu-ţi pasă, fiindcă vine să-ţi cânte
amintirea de braţ care spintecă val,

fiindcă ştii că au fost răzvrătiri
ce-au demontat angrenaje, le-au salvat de rugină.
Din când în când se preschimbă rotiri
în spirale prelungi, terminate-n lumină.
(2014)

Astăzi, rotiţe dinţate şi mici,
am avut un prilej să-nvăţăm culisarea.
Cu speranţa că n-am irosit o şansă în marea
de vorbe făţarnice ale unor pitici,
vă invit să citiţi despre alte-angrenaje
de la Eddie -  pe link-uri, în controlate picaje.

Nopţi albe

Ştii câte nopţi mi s-au albit de stele,
ştii câte stele-am numărat pe cer,
ştii cum dansau nebunele de iele
prin gândurile mele ascunse în mister?

Ştii cât mi-au strălucit de rouă
îndepărtând lumina şi lăsând în noapte
ochii aceştia orbi? Şi oare ştii cum plouă
pe suflet, pe iubire şi pe şoapte?

Ştii cât de lungă poate fi tăcerea
miezului stins de noapte îngheţată,
când încă n-ai gustat din fierea
cuvântului din urmă - niciodată?

Ştii cum o clipă ţine cât o oră,
ştii că o noapte nu se mai termină
şi spun că-i albă când se prind în horă
secundele, să nu spun că e vină?

Poate că ştii. Ţi s-a-ntâmplat şi ţie
în altă noapte, în altă renunţare
ce te-a adus în prag de insomnie...
Te-oi fi gândit la mine, oare?

Nu te-ai gândit, căci noaptea ţi-era plină
de un alt chip. Dar nu-i nimic.
Albă-ţi fu noaptea. Nu de la lumină...
Ai strâns în palmă stele şi le-ai pus în plic.

Le-ai fi trimis, dar nu ştiai şi unde...
Uşa închisă-n urma ei dispare.
A secerat cărări şi gândul nu pătrunde
în viaţa ei cea nouă şi te doare.

Cât doare? Cât de-adânc şi câtă vreme?
Ai să înveţi şi tu la fel ca mine.
Durerii te supui şi n-ai de ce te teme.
Aştepţi cu disperare să-ţi fie iarăşi bine.

Să-ţi spun acum secretul ori să fiu nemiloasă
şi să te las să-l afli singur şi fără ajutor,
când noapte după noapte cu albul lor apasă
şi albul lor e tot încercuit de dor?

Doare cât vrei, cât laşi, cât te supui,
doare cât sufletul neostoit încape.
Când ţi-e de-ajuns şi că-i destul îţi spui
nopţile albe îşi înnoadă ape

şi, dacă ţi-au rămas lacrimi neplânse,
ai să le-nchizi într-un adânc de amintire
şi ai s-adormi visând la stele strânse
în palmă... pentru încă o iubire.
(2014)

Nopţi albe sunt trecute în cuvinte,
poate c-un strop mai multă minte,
de cei care-au au răspuns la provocare.
Eddie e gazda noastră primitoare.
Sămânţa nopţilor acestea nedormite
a fost un gând dezvăluit pe blog
de Drugwash şi mă pun zălog
că l-am recunoscut şi că nu minte.

Noiembrie

Îmi curge prin vene noiembrie iar,
îmi curge în râuri de frunze pe vânt,
îmi lasă în vreme un semn de hotar
între mine şi mine, cea din cuvânt.

Îmi intră noiembrie-n inima plină
de toamne-adunate din vârstele mele,
în cuibar închegat din scântei de lumină
culese din ploaia de frunze, de stele.

Se prelinge noiembrie în oase pe-ascuns,
se închide-n durere ca şi cum i-ar fi casă,
îmi sărută obrajii cu ploi şi-i de-ajuns
ca să iert şi mă minte că-s încă frumoasă.

Despletit se răsfiră prin pletele mele
şi-i devin prelungire din zare în zare.
Sunt noiembrie eu ca o horă de iele,
închegată din vânt, luând din flăcări culoare.
(2014)

Timpul ne-alungă în toamna târzie,
înfiorări ne cuprind în decorul aprins,
cuvântul ne-adună şi iar ne îmbie
să ardem în el păstrându-l nestins.
Şi-apoi ne găsim într-un loc primitor
şi citim lângă sobă despre-un gând, despre-un dor...

Diamant

Perfecţiune ce spintecă lumina-n şlefuire,
făcută să împodobească o altă perfecţiune
cu muchii ascunse care taie genune
în suflet şi-o umplu cu vis - peste timp arcuire.

Legământ veşniciei când ne sunt frunze-n vânt
clipele focului, clipele setei de ploaie,
când curajul cel orb ramul nu şi-l îndoaie
de teamă de ce-i neştiut pe pământ.

Un bob de lumină ce întrece oţelul
în lupta cu timpul şi materia surdă,
un fulger de gând ce n-avea să se-audă
când în el, fără tunet, se-adunase tot cerul.

O ispită ce prinde înăuntrul ei stele
şi-apoi le împrăştie iar împrejur
desfăcându-se-n raze care trec de contur
şi dansează lumina ca o horă de iele.

Diamant

(acrostih inspirat de Matilda)

Desferecat din tină,
Inimă de lumină ,
Adevăr şi dorinţă,
Mărturiseşte credinţă
Aprinsă de iubire
Niciodată trădată,
Taina şi dezvăluire.
(2014)

Diamant în cuvinte au scris astăzi cu toţii
şi-l lasă-n vitrină în cumpăna sorţii,
să furăm înc-un zâmbet, să ne pună pe gânduri
când citim diamantul - raze vii printre rânduri.

Întâlnire

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând,
eu îl puneam în vers, tu-l murmurai cântând,
eu împleteam cuvinte şi le prindeam de el,
tu sunetele blânde le picurai la fel.

Tu îl vindeai în piaţă, îţi întindeai taraba,
eu îl uitam pe-o foaie ori îl dădeam degeaba,
ţi-l cumpărau pe bani cei care îl ştiau
şi mi-l furau pe-un zâmbet cei care îl găseau.

Nu, nu-l găseau pe foaie şi nici pierdut pe-alei,
ci îl aflau ascuns, strâns bine, prins în ei.
Şi cei care-l plăteau, plăteau tot ce erau
când sufletele lor cu gândul tău cântau

a împlinire veche ieşită la lumină.
Mie-mi cânta cuvântul, sufix şi rădăcină,
ţie-ţi curgea ca vântul prin ramuri înflorite
şi îţi ningeau petale de sunet în ispite.

Măşti ni se spulberau şi nu băgam de seamă,
măşti le cădeau şi lor şi nu simţeau vreo teamă
de-această despuiere, de-atâta translucid
vibrând ca o vioară şi de-adevăr avid.

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând.
Ne cunoşteam demult, nu ne-am văzut nicicând
şi nu ni s-or atinge privirile vreodată,
dar întâlnirea noastră e-atât de-adevărată...
(2014)

Ne-am întâlnit la o răspântie sub un cuvânt ca semn
şi ca ispită ce-i făcuse metaforei îndemn
ca să se zămislească şi povestirii să se spună.
Apoi la Eddie în tabel cuvântul ne adună.

Cadou

Din ramuri zboară fluturi aurii,
alai în nunta ultimei iubiri
şi zbateri căutând prin amintiri
în care să învii, din care să revii.

Văzduhul s-a umplut de foşnetul sălciu
şi paşii macină iubiri din vară,
fluturii cad, tristeţi se înfioară,
uitarea şi pământul le risipesc târziu.

Curg fluturii, curg lacrimi pe tăceri,
se scutură din inimi o urmă de lumină
şi focul de pe ramuri e fals şi plin de vină
când spulberat e focul amiezilor de ieri.

Îmbracă-mă în şoapte, îmbracă-mă în dor,
adu-mi încă o dată toţi fluturii cei vii,
alungă focul rece al crengilor pustii
şi dă-mi în dar amiaza ca să mi-o fac fuior
din care-i torc iubirii un fir de viitor.
(2014)

Alte cadouri făcute sub semnul provocării de luni s-au adunat în tabel la Eddie.

Orbind

discuţii de bun simţ
interpretări eronate
percepţii deformate
oglinzi mincinoase
realităţi distorsionate
unghiuri ascunse
concluzii pripite
acorduri surprinzătoare
orbind

geniu neînţeles
(şi lipsit de înţelegere)
conştient de inestimabila-i valoare
şi de nimicnicia din jur
orgoliu nemăsurat
reacţii de copil răsfăţat
cuvinte aruncate
pietre spre cer
orbind

aripa neagră a morţii a sorţii
fluturată o clipă
orbind

toate cele dinainte
sunt în faţa ei
nisip sub talpa mării

merg înainte
alături de cei care
văd grăuntele de nisip
la dimensiunea lui reală

pentru că a avea încredere în oameni
seamănă cu a avea încredere în apă
poţi înota
numai sprijinindu-te pe val
(2014)

Le mulţumesc celor ce sunt,
le mulţumesc şi celor ce au fost.
Mă judecaţi după cuvânt,
dar nu uitaţi că au un rost
şi modestia, şi încrederea în sine.
Când nu-s în echilibru, nimic nu iese bine.
O provocare m-a orbit şi-a răbufnit în vers.
Alte păreri având cu toate câte un alt demers
le-aflăm la Eddie în tabel şi-apoi călătorind
pe unde link-urile duc la cei ce-au scris "orbind".

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Of, numai de aş şti
În fiecare clipă ce alt aş deveni,
Ce vis aş încolţi, ce răsărit de gând
M-ar umple de mirare ori m-ar lăsa plângând!

De-ar trebui să mă cuprind în câteva cuvinte,
Trecut, prezent şi vis, cum mi s-au scris în minte,
M-aş înroşi, m-aş bâlbâi, aş tremura de spaimă
Că tot prezentul meu abia de se îngaimă.

Apoi m-aş aduna, secundă cu secundă,
Şi mi-aş simţi trecutul cum râuri îşi scufundă
În negrul din uitare şi, nici cu ochelari
Şi hapuri pentru minte, tot n-aş vedea mai clar.

M-aş proiecta, pe urmă, sperând, în viitor,
Visând la zboruri pline şi... oase care dor.
Ştiu să-mi croiesc visarea cu aripi mari de ceară.
Mai trebuie să cumpăr norocul de la moară.

Moara macină timp şi-mi dă înţelepciune
Făina mi-e cernută pe tâmple... Ce minune!
Cine sunt eu? Îmi cer umil iertare
Că n-am răspuns valid la întrebare.

Aş fi putut să copii, să mă citesc din urmă.
Jurnalul meu cu versuri ar fi făcut o sumă.
Ar fi avut şi lipsuri, furate la cântar,
Ori vorbe care mint şi-s spuse în zadar.

Dar, vai, ce plictiseală, ce somn m-au doborât!
Să mă repet pe mine nu-mi ţine de urât.
Cei care mă cunosc mă ştiu după surâs
Şi-aşa are să fie cât împărţim un vis...
(2012)

Abia aştept să citesc cum s-au povestit pe ei înşişi, astăzi, duzinarii: psi, almanahe, jora, Vero, dordefemeie, Scorpio, Irealia, Some Words, incognito, Dragoş

După încă cinci ani Eddie pune aceeași întrebare. Eu rămân consecventă și răspund la fel. Dar sunt curioasă ce alte răspunsuri va primi.

Un strop de fericire mereu la purtător

De ce să-mi ţin în palma altcuiva speranţa?
De ce să las un gând străin să-mi stăpânească viaţa?
De ce s-aştept de firmitura mea de împlinire
O altă inimă, când vrea, să-mi dea de ştire?
De ce să îmi ridic palate din cărămizi de suflet
Punând la temelie frânturi dintr-un alt cuget?
Dacă acestea toate s-ar dovedi firave
Ce ar rămâne-n urmă ar fi triste epave
Şi clipe risipite aiurea în furtună
Închipuind şiraguri întinse de minciună.

N-am fost şi nici nu sunt destul de înţeleaptă,
Le-am încercat pe toate, crezând că-i calea dreaptă.
Mi-a fost odată rău şi altădată bine,
Iluzii ce îmbată acum sunt mai puţine,
Dar într-un colţ de suflet pe care-l ştiu doar eu
Am s-o păzesc atent şi-am s-o păstrez mereu,
De are să mă prindă vreodată înc-un dor
Un strop de fericire să am la purtător.
(2011)

Am scos de la naftalină pentru provocarea de luni.