Femeie

De cât te-ai destrămat, femeie,
Ar trebui să nu mai fii,
Să se usuce din curmeie
Firele inimii tale vii,

Să nu-ţi tresară nicio frunză,
Să nu-ţi adie niciun vânt,
Să-ţi tremure sfios pe buză
Ultima urmă de cuvânt.

Ar trebui să fii un nor
Sau numai umbra lui întinsă
Peste pustiu fără izvor,
Peste tăcere necuprinsă.

De cât te-ai destrămat, femeie,
Mă mir că încă mai respiri,
Căci n-ai avut pe suflet cheie
Şi-n el zdrobit-au trandafiri.

Şi te-ai lăsat dusă departe
Şi sfâşiată la răscruci,
Bucăţi din tine, mai mult moarte,
Le tot aduni mereu de-atunci.

Dar, la un capăt destrămată,
La celălalt ţeşi fără preget,
Şi-ai ţese cu iubirea toată,
Rămasă fără niciun deget.

Ţi-ai pune sufletul pe rana
Copilului crescut din tine,
Cu lacrimi ai spăla icoana
Surâsului său şi suspine

Le-ai amuţi cu-o mângâiere,
Te-ai face scut în faţa lui,
Ai aduna din cer putere,
Nu te-ai supune nimănui.

Cu destrămarea ta tăcută
Drumul îi netezeşti uşor,
Aşterni pe el visarea mută,
Bătaia inimii cu dor.
(2011)

Să îmi preschimbi tu numele

Aş vrea să îmi preschimbi tu numele în cântec
Şi să mă chemi cu-un şir de note muzicale
Sau cu acorduri de pian curgând agale,
Ori glasul tău învolburat mă-nalţe tăriile să spintec.

Aş vrea de fiecare dată când mă strigi
Cu alte sunete să-mi cânţi chemarea
Şi să-ţi ghicesc din melodia nouă starea
Şi întâmplările din care te răsfrângi.

Aş şti dacă ai inima cu tine
Sau dacă ai lasat-o la odihnă în vreo gară
Şi-ai să te duci s-o cauţi mai spre seară
Pe rafturi şi cu alte inimi pline.

Aş şti la urmă, ca undele zvâcnind pe apă,
Cum mi se pierde numele-n adânc
Sau mai în depărtare şi se sting
Acorduri când atingi ultima clapă.
(2011)

O pădure fără foşnet

Mi-au spus că timpul s-ar opri şi n-am mai respirat de spaimă
Că de-aş mişca doar un atom lumea s-ar stinge-n mare taină.
M-au întrebat ce-aş admira, cum aş trăi neîntâmplarea
Şi, când le-am spus că eu n-aş vrea, au insistat cu întrebarea.

Mi-au spus că aş putea să văd locuri în care n-aş ajunge,
Sau să privesc mult mai atent, până când inima s-ar frânge,
Spre cei pe care îi iubesc şi n-am când să le aflu totul
Şi să descopăr cum natura-şi croieşte minunată portul.

Dar o pădure fără foşnet şi fără zboruri, fără cânt,
Râuri şi lacuri fără unde şi fără valuri, fără vânt,
Şi-apoi cascade îngheţate în nemişcare şi tăcute,
Şi sus pe cer stând agăţate mari acvile cu aripi mute,

Ori chipuri dragi înmărmurite într-un surâs sau un suspin,
Un gest duios păstrat în palmă sau doar furie şi venin,
Feţe plângând, păstrând durerea şi altele voios râzând
Fără vreun sunet, fără hohot şi nici o urmă de cuvânt,

N-aş vrea să văd şi nici n-aş vrea să îmi imaginez vreodată,
Căci fără timp natura toată ar fi prea aspru condamnată
Nimic să nu se mai întâmple, să nu-şi renască viaţa
Şi soarele-ar fi blestemat şi n-ar aduce dimineaţa.

Căci păsării care nu zboară nici cerul parcă nu i-a fost,
Iar râului care nu curge apa îi este fără rost,
Şi în pădurea fără foşnet şi frunzele îmi par deşarte
Când s-au oprit cântul şi vântul, aşa, ca şi cum ar fi moarte.

Şi nu te doare o durere ce stă pe chip pe veci sculptată
Sau un surâs neînţeles când gluma lui fost uitată?
Şi cum ar fi ca lacrima s-atârne grea mereu pe pleoape
Sau gândul închegat în minte să fie-apoi rostit…aproape,

Ori să aştepţi o mângâiere ţinută-n palmă nesfârşit
Sau un sărut care îngheaţă pe buze reci pecetluit?
Iar dacă inima nu bate, ar fi cumva etern iubită?
Ştiu: frumuseţea-i devenire şi nu tăcere-ncremenită.
(2011)

Mă poţi dezamăgi numai o dată

Îşi cuibărise sufletul la pieptul lui,
Dar nu spusese asta nimănui.
A vrut să ştie şi a întrebat-o ce aşteaptă;
Ea i-a şoptit: “Nimic… mă poţi dezamăgi numai o dată.

Ţi-am pus în palme ce a mai rămas din mine
După ce am trăit şi rău şi bine,
După ce am cusut cu vise, speranţă şi tărie
Bucăţi de suflet risipit în zări o mie;

Şi fiecare cusătură-i o nervură de oţel,
Şi-oricât aş vrea n-am să mai fiu la fel
De inocentă, de senină, de rătăcită printre stele;
Oricât aş vrea, nu cred să mai găsesc cărarea către ele.

Poate ai să mă duci în palme către curcubeu;
Să nu te temi, că nu-i deloc fragil sufletul meu,
Doar să nu uiţi ce-am spus astăzi în şoaptă:
Mă poţi dezamăgi numai o dată…”
(2011)

Andrei m-a luat prin surprindere şi mi-a umplut seara cu emoţie şi bucurie cu o traducere superbă You'll only break me once...

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită
grădina vieţii, şi-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,
din suflet aş lăsa să scuture petale,
ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,
să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,
şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,
l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
şi nu cred că a fost vreun înţelept
care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,
să te învăţ că lumea are multe feţe,
să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,
dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;
dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus
şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;
să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,
să nu te pleci, dar să fii înţelept!
Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri
de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,
când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,
să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină
că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.
(2011)

Campania "COPIII FĂRĂ ETICHETE" a celor de la SALVAŢI COPIII urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor. Cristian China-Birta, blogger la chinezu.eu, este Ambasadorul Campaniei ”Copiii fără etichete”. El şi-a asumat, împreună cu Blogal Initiative, mobilizarea bloggerilor pentru ca aceştia să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. În colţul meu de blogosferă ambasador a fost psi.

Dacă vreodată...

Ochiul tău senin ar pătrunde prin perdelele de ceaţă
ca să ajungă până la mine.
Eu mi-aş întoarce sufletul pe dos în orice dimineaţă
fără teamă şi fără ruşine.
Ţi-aş arăta ce-i în umbra cuvintelor şi unde îmi ţin
vorbele nerostite;
cele ce-ar dezvălui prea mult, prea deplin,
celelalte ce taie ca nişte cuţite.
M-aş rătăci cu tine prin poeme,
prin pădurea lor nestrăbătută de paşi străini.
Aş lăsa inima să te cheme,
aş feri din cale mărăcini.
Am găsi împreună gânduri înfrunzite
şi flori de emoţii am culege mănunchi.
Ne-am pleca sub răchite şi sălcii despletite
la izvorul de lacrimi în genunchi.
În apa lui clară, în unda lui lină
ne-am clăti frunţile descreţite,
ne-am privi sufletele ţinându-se de mână
limpezite în valuri infinite.

Dacă ai fost vreodată cu mine prin poeme
şi le-ai simţit fremătând,
dacă am împărţit şi loc, şi vreme,
şi-am avut uneori acelaşi gând,
înseamnă c-am îngemănat ce-am fost,
ce suntem şi ce-om fi,
înseamnă că am dat inimii rost
şi ce-am zidit din cărămizi de suflet nu se va nărui.
(2011)

Pantofii roşii de bal

Pantofii roşii de bal
cu tocuri subţiri şi dantelă
stau părăsiţi pe un voal
întins c-o mişcare rebelă
de mâini ieşind graţioase
din val stacojiu de mătase.

În ei au rămas amintiri
de glezne ce lunecă zvelte
prin foi de aprinşi trandafiri,
în zboruri aproape concrete.

Pantofii roşii nu-s noi,
dar într-o noapte cu lună,
cândva, cu o vreme-napoi,
atinşi de o vrajă nebună,
au dus pe ascunse alei,
păzite de stele şi flori,
uşor şi sfios, pasul ei
săltând de-ai iubirii fiori.

Şi-apoi au dansat jurăminte
în valsul rotind albe voaluri;
tangoul pasiunii, fierbinte,
arzând i-a purtat iar la baluri.

Pantofii roşii sunt vechi,
au tocuri subţiri şi dantelă,
dar nu mai există perechi
cu formă puţin prea rebelă,
cu pielea uşor zgâriată
ca inima celei ce-i poartă.
(2011)

Mi-aşa de dor

Mi-aşa de dor de cel care n-a fost,
De cel ce-ar fi găsit inimii rost,
De cel ce ar fi nins petale peste vis
Din ramuri înflorite de cais.

Mi-atât de-adânc săpată-n amintire
O promisiune de posibilă iubire,
Atât de-adânc încât mă înfăşor în mine
Şi mă adun din cioburi care par străine.

Şi dacă fiecare ciob e o poveste
Despre un vis căzut şi nu mai este
Vreun basm întreg în cartea mea cea veche
Şi nicio filă lângă-a ei pereche,

Şi risipite-s toate ce trebuiau să fie,
Lăsând livada de caişi mai mult pustie,
Mi-aşa de dor de ce n-am fost vreodată,
De întâmplarea cea neîntâmplată.
(2011)

Să-i ţii cu sufletul de mână

Atât de multe amănunte,
fire de praf pe harta vieţii,
se rânduiesc, buchii mărunte,
pe pagini albe ale cărţii.

Şi scriu, meschine, despre lucruri
care ne fugăresc prin viaţă,
despre nevoi, corvezi şi biruri
ce-omoară timpul şi îngheaţă.

Îngheaţă inimi, năzuinţe,
adorm iubiri, leagă visări,
trec în uitare vechi credinţe
că poţi străbate depărtări,

că poţi să fii stăpân pe zare,
pe soarta ta şi să fii zeul
ce pune timpul pe cântare
şi-aruncă-n ceruri curcubeul...

După ce scrii câteva file,
răgazul de-i îngăduit,
să reciteşti rânduri umile,
să socoteşti ce-ai împlinit,

adeseori vezi cu mirare
că sunt capitole întinse
în care moare orice floare,
unde iubirile sunt stinse;

că oameni dragi au aşteptat
câte-un cuvânt sau mângâiere,
şi în zadar, dar n-au uitat
să îţi surâdă şi să spere.

Cât încă sunt, cât nu-i târziu,
ţine-i cu sufletul de mână;
dorul de ei e tot ce ştiu
în urma lor să mai rămână.
(2011)

Ploaia dansează cu sufletul meu

După mulţi ani, iarna a fost blândă cu mine,
mi-a desenat dantele pe ramuri, prin ruine,
a învelit cu albe pături o tristeţe
şi inima, păzind-o ca să nu îngheţe.

Dar uite că nici iarna acesta nu-i perfectă
fiindcă, insistentă şi, cumva, defectă,
se-ntinde peste ghiocei şi peste viorele
şi-ar trebui de-acuma să ningă doar cu ele.

Şi-aş spune că mi-e dor de soare,
de floarea de lumină, de razele de floare,
de-o boare de aripi călătoare strecurate
prin vântul care-aduce căldura de departe.

Dar aş minţi fiindcă, la fel ca altă dată,
noroiul răsări-va din palida zăpadă
şi-apoi ca să-l usuce, stăpână peste toate,
arşiţa fără milă va arde tot ce poate,

sleind de vlagă iarba şi scuturând petale,
brăzdând adânc pământul şi spulberând din cale
speranţe mai firave şi uscând dorinţe,
secând prea crud puterea din crudele fiinţe.

După ce toate-acestea din nou or să se-ntâmple,
cu palmele uscate uitate peste tâmple,
cu sufletul secat de-atâta aşteptare,
ploaia îmi va părea o binecuvântare.

Ploaia măruntă şi rece picurând prin ceaţă,
curgând fără oprire în trista dimineaţă
de toamnă desfrunzită ce tremură mereu...
ploaia duios dansează cu viu sufletul meu.
(2011)

Semn de carte

Te-ai întâmplat în viaţa mea odată,
Ai scris vreo două rânduri pe-o pagină curată
Şi-apoi te-ai dus în lume, mai departe
Şi ai lăsat în urmă, stingher, un semn de carte.

L-am regăsit, stingher şi-acum,
Uitat între cuvinte,
Îngălbenit de-al vremii fum
Şi aşteptând cuminte.

Am încercat să descifrez
Acele rânduri drepte,
Dar scrisul de demult s-a şters
Şi-a-nchipuit trei trepte.

Pe cea de sus e scris "nicicând",
Pe-a doua e "mereu",
Iar jos, şoptit ca un alint,
Duios "sufletul meu".

Am răsucit apoi în minte
Cuvintele rămase,
Dar nici că mi-am adus aminte
Ce ni se întâmplase...
(2011)

Pe-un umăr străveziu de zare

Aş vrea să mă opresc puţin din alergare,
Să-mi rezem tâmpla pe un umăr străveziu de zare,
Să-mi fac din norii coloraţi de asfinţit,
Culcuşul moale şi pufos ca un alint.

Când pleoapa-i obosită, apusul să îmi spună
Cu şoapta lui cea blândă urări de noapte bună;
Şi, stând aşa, ascunsă în văluri de-ntuneric,
Pentru întâia oară să dorm visând feeric.

Fiindcă prima oară m-aş regăsi, uitată,
Pe-un umăr străveziu de zare argintată
Cu inima lăsată la voia întâmplării,
Fără să-i stea de pază, atenţi şi dârji, străjerii.

Fiindcă prima oară un umăr ar şedea
Atât de plin de taine, supus, sub tâmpla mea.
(2011)

Pastel

A nins azi noapte…şi de dimineaţă...
Pădurea-şi împletise dantelele din gheaţă,
Cerul se desfăcea, plutea, cădea uşor
Şi-apoi se aşternea pe toate un covor.

Se închinau copacii cu ramuri de argint,
Supuse de-al zăpezii imaculat alint;
Se închinau, mirate de-atâta frumuseţe,
Tufişuri şi-alte ierburi vopsite alb pe feţe.

Stăteam la geam, uitată, şi închisesem uşa,
În sobă se-auzea cântând încet cenuşa
Un singur cântec trist pe care-l mai ascult;
Era cenuşa veche, de când am ars, demult.

Peste zăpada proaspătă, prea albă şi curată,
Cenuşa mea cea veche se-ntinde vinovată
Că a ascuns în ea şi-apoi a spulberat
Un suflet rătăcit şi dorul îngheţat.

Dacă cenuşa-i rece, ninsoarea e la fel,
Se-amestecă în mine culori ca-ntr-un pastel,
Şi cerul se desface, şi-apoi cade uşor,
Acoperă cenuşa şi urmele de dor…
(2011)

Cântecul iubirii

Îmi spuneţi că iubirea doare
Şi că porunca ei e neîndurătoare,
Că pierzi dacă te pleci în faţa ei,
Că arzi în flăcări stârnite din firave scântei.

Îmi spuneţi că ar fi uşor
Să nu închizi în suflet nici un dor,
Şi în pustiu să stai sau să devii pustiu...
Din când în când să uiţi şi că eşti viu...

Când cartea mea cu basme s-a risipit, uitată
Pe raftul prăfuit al lui "A fost odată..."
O umbră de regret, parcă, mi-aduc aminte,
Un rămas bun grăbit, mai mult fără cuvinte...

Fiindcă se-auzea, mereu seducător,
Cântecul ei cel blând, atât de plin de dor
Şi plin de promisiuni pe care nici Făt-Frumos din carte
N-ar fi putut vreodată să le-mplinească, toate.

După "A fost odată..." "că dacă nu ar fi"
Se spune în poveste că "nu s-ar povesti"
Şi-atunci înseamnă şi că ceea ce nu este
În niciun basm, nicicând nu ni se povesteşte.

Dar cântecul iubirii, atunci când te cuprinde,
Înţelepciuni străvechi le spulberă din minte
Şi-n dansul ei ameţitor devii încă un val
Fără odihnă, plin de zbucium, izbit de stânci la mal.

Dar ştii că, de iubirea se ţine de cuvânt,
Îţi schimbă soarta-n vis şi inima în cânt.
Şi m-am supus şi eu, cândva, poruncii ei,
Şi-am ars în flăcări stârnite din firave scântei.

Nu doar o dată, şi-am învăţat că doare
Speranţa, aşteptarea, şi, mai ales, când moare
Cântul iubirii şi sfâşie din mine
Bucăţile de suflet în care se mai ţine.

În urma ei rămâne atât de multă pace,
Un suflet mai sărac, o inimă ce tace
Şi nişte amintiri cu grijă aşezate
Pe raftul prăfuit, lângă cealaltă carte...
(2011)

A fost odată…

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Când, cea din urmă oară, fetiţa cea cuminte,
Cu cozile-mpletite şi, încâlcită-n gene,
Suflarea liniştită trimisă de Moş Ene,
Luptând din greu cu somnul în seara de Ajun
Îl aştepta sfioasă, din nou, pe Moş Crăciun.

Împodobise bradul, ştia o poezie
Şi-şi amintea, cu teamă, greşeli numai vreo mie,
Ştia c-au fost mărunte şi că are s-o ierte
Moşul bătrân, şi-acuma, şi nu are s-o certe.

Clipeau lumini în brad, clipea şi ea cu pleoape moi,
S-a-mpotrivit cât a putut, dar somnul a învins apoi
Şi-a dus-o în păduri de-argint ce străluceau în noapte
Sub raza lunii picurând pe ramuri diamante.

Lumina lunii când crescuse? Intrase pe fereastră
Sau din pădurea de argint vreo pasăre măiastră
Cu penele ca flăcări reci i-acoperise faţa
Şi o durea lumina lor? Era doar dimineaţa…

Prin casa mirosind a brad, a prăjituri, a portocale
Se abătuse Moş Crăciun, numai puţin, din cale,
Erau dovadă jucării, bomboane şi-o hăinuţă
Şi lacrima că l-a pierdut ce strălucea micuţă,
Ţinută în cârlig de gene, în inimă păstrată…
Din ea s-a scris încă un basm despre ce-“A fost odată…”

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Din vechea poezie decât vreo cinci cuvinte
Dar într-un colţ de suflet e-o lacrimă în care
Un basm pictat cu lună trăieşte-n continuare…
(2010)

Lacrimi de lumină

Când din nori trandafirii
curg petale de lumină
peste iarba de rugină
aş cutreiera câmpii,

aş lăsa valuri de vânt
peste glezne să încline
frunze ce foşnesc bătrâne
şi şoptesc al toamnei cânt.

Aş culege din văzduh
stropii tainici de lumină
scurşi pe zarea cea senină
de pe pleoape roz de duh.

Şi i-aş strânge într-o palmă,
şi i-aş picura uşor
pe trăiri frânte ce dor
când din suflet se destramă.

Lacrimi de lumină blândă,
plânse când se-arată zorii,
spală de tristeţe norii
de pe zarea sângerândă.

spală şi îneacă munţii
de iubire sfărâmată,
umbra veche şi uitată
într-un rid pe zarea frunţii.
(2010)

Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)

Să fie

Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Aş putea să strig

Aş putea să strig de durere
până când ar plânge
pietrele cu lacrimi de sânge
că nu mai ştiu cum să spere.
Aş putea să strig în câmpie
până când or să vie
stâncile din munţi la vale
şi ecoul ar face cale
întoarsă de mii de ori.
Aş putea striga din deşertul fierbinte
până şi-ar aduce aminte
gheaţa la poli să se sfărâme,
să se dezlege din parâme
şi ar pleca cu călători,
urşi albi dormind nepăsători.
Aş putea să strig peste mări
până s-ar deschide cărări,
până ar creşte valuri în pustiu,
până n-ar mai rămâne nimic viu.
Aş putea să strig
şi cerul să-l despic,
cum aş cresta o scoarţă de copac
drum printre stele să desfac,
să mă pierd, să mă uit, să mă îndur
de mine, să fur
o clipă de pace în lumea surdă
care nu poate, nu vrea, nu ştie să audă.
(2010)