Clepsidra timpului

Ador misterul, durerea îmi displace.
Splendoarea lumii sub linţoliul argintiu,
cu farmec imposibil, curios mă face
să tac, să cuget, să mă pierd, să fiu.

În drumul unui bob de timp, cădere
prin leica de cristal cu două sensuri,
e şi necunoscut, e şi durere -
un univers pierdut în alte universuri:

un fir de praf neînsemnat pe harta vremii,
un strop de frumuseţe sau o pată,
răscruce de destin cu umbre mii
sau doar o promisiune ce a fost uitată.

Tac, mă adun, şi cuget, şi mă pierd
între sclipirea lunii şi a gheţii.
În calea inimii şi-a minţii mă încred
şi nu în noaptea ce urmează vieţii.

Mi-s răsfăţate gândurile mătrăşind durere,
dar gerul mi se ghemuieşte-n oase.
Nu ştiu ce treabă are timpul peste ere,
ştiu doar că vremurile-s friguroase.

Şi, ca să scap de viforul de-afară
lăsat-am în clepsidră azi să cadă
cuvinte-n loc de fire de nisip şi, iară,
la Eddie am legat un semn drept nadă.
(2017)

Zăpăceală

Mă trezesc de dimineaţă
cu un ghiont înfipt în coastă.
Mintea-i năclăită-n ceaţă
şi aproape-absentă-n ţeastă.

Iau din raft niscaiva haine
şi le-aplic pe trup frumos
Tenul, ca să nu se caine,
îl îmbrac cu ir. Pe dos!!

Nu-l îmbrac pe dos adică,
ci aplic în loc să-mbrac.
Casc apoi ca o pisică
şi mă prind cu mâţa-n sac.

Că-mi fur singură baticul
când îmi spun că-mi iau avânt.
Mă îmbrobodesc şi frigul
nu mă bate. Era vânt!!

Trag o cizmă pe o mână
şi mănuşa pe-un picior.
Mă apuc de căpăţână
şi le schimb. Tot fără spor.

M-am aprins deja la faţă
de mânie si de jenă.
N-am să mai ajung la piaţă
dacă mi-o plesni vreo venă.

Înşfac iute săculeţul
scos ieri din aspirator.
Cine oare-i nătăfleţul
ce-l lăsase în pridvor?!

Caut geanta cinci minute
şi-o găsesc în frigider.
Îngheţau la curs valute...
dacă îmi picau din cer.

Dar aşa mă duc la market
tot cu leul fără vlagă.
Când să ragă are target,
parcă e o mâţă bleagă.

Scot din portmoneu o turmă
cu foşnitul accentuat 
şi rămân până la urmă
c-un leu chior şi-anemiat.

Dar m-am aprovizionat
cu destule bunătăţi,
cât să umplu un palat.
Cel din gură, nu cetăţi!!

După ce-or fi gata toate
am să-mi iau doi covrigei.
Sau mă fac covrig şi, poate,
m-or vâna turme de lei.

E sezon de vânătoare.
Se trage cu lei în noi -
cu efecte-ameţitoare -
şi se-mproaşcă cu noroi

pe ecranul cu ispite.
Dar mă tem că-s vorbe goale.
Promisiunile primite
sunt doar preelectorale.

Zăpăci-s-ar ei pe liste -
cei care aleşi se vor -
cei mai vechi să nu existe,
alţii noi în locul lor!

Iar eu să încurc cuvinte
lucruri, fapte şi idei,
dar să am destulă minte
să n-aleg pe covrigei.
(2016)

Eddie e gazda primitoare a duzinarilor.

Cu miezul încă viu şi-aprins

Îmi curge ruginiu prin vene
cântecul blând al altei toamne
când iarăşi cad pe vânt, alene,
foi care par trist să condamne
timpul grăbit, palidul soare
cu răsăritul prea târziu,
mânia destrămându-şi-o-n culoare
cu miez încă aprins şi viu.
Mi-era uşor să mă pretind
un semizeu atins de nemurire,
mi-era uşor pe buze să-mi întind
surâs prelins dinspre senina fire.
Purtam destoinic paşii peste moarte
Şi moartea îşi foşnea înfrângerea din frunze.
Eram la prima pagină din carte...
În gânduri îmi şopteau neostoite muze
Şi accesibil îmi era tot viitorul,
nemărginit ca zarea fără nori.
Părea că vremea îşi avea izvorul
în inima-mi cuprinsă de fiori.
De-atunci am răsfoit aproape un volum.
Tot tânără în suflet, dar matură-n gând,
paşii îmi sunt mai potoliţi pe drum,
iar frunzele mă însoţesc tăcând.
Tace şi timpul, curgând fără oprire,
iar eu pretind că nu îl bag în seamă,
chiar dacă un reumatism îmi dă de ştire
că frunzele înspre pământ mă cheamă.
E-un curier ce-abia îşi ţine râsul
când strâng din dinţi şi iau un hap să-mi treacă.
Încă îmi port abil surâsul
intrat în caracter. Şi dacă
mi-aş desena pe un panou toamnele toate,
ultima vine ca o pală blândă
să-mi scuture din suflet frunzele mirate
că pot de ramuri să mi se desprindă
când scăpătă în asfinţit palidul soare
grăbit de timpul necuprins,
mânia destrămându-şi-o-n culoare
cu miezul încă viu şi-aprins.
(2016)

Douăsprezece cuvinte i-au inspirat pe duzinari încă o dată. Îi găsiţi, ca de obicei, înscrişi în tabelul găzduit de Eddie.

Blestemul Tincăi (7)

(povestea începe aici)

Tinca, luând chiupul în spinare,
a tras la coşmelie uşa
şi dusă-a fost, zburând călare
pe mătură. Numai cenuşa
a mai rămas să străjuiască
hotarul trecerilor sumbre,
căci a pus foc să pârjolească
locul acela plin de umbre
în care gheaţă ţi se scurge
prin vine-n loc de sânge cald
şi-n care nimeni nu ajunge
decât de-i mort ori blestemat.
Şi s-a grăbit Tinca spre el,
spre călătorul ei iubit,
ca să-l cunoască în alt fel
decât părea că i-e menit.
În astă vreme, cel ascuns -
nimeni în lume să nu-l vadă -
în cerc închis, de nepătruns,
din farmece - ochiului nadă,
s-a deşteptat din somnul lung
al minţii, greu şi fără vise,
iar sufletu-i s-a smuls din jug
făcut din maci şi din narcise
şi i s-a adunat - furtună
de sentimente încâlcite.
O ameţeală mai nebună,
mai plină de neîmplinite
cărări de gând, cărări de vis
nu mai simţise înainte.
Era ca şi cum, nedecis
pe marginea de doruri frânte,
pierduse-un zbor spre paradis
şi nici în iad să se împlânte
nu i-a fost dat, sărman proscris.
Năuc, fără să ştie când
şi fără ca să ştie unde
se află-n timp ori pe pământ
a prins să tremure, s-asude
şi să se-nvârtă fără rost,
să dea din colţ în colţ prin minte,
să-şi amintească cine-a fost
şi ce făcea mai înainte.
Locu-i era necunoscut,
lucruri ciudate şi străine
de tot ce-odată a ştiut
erau în jur, şi nu puţine.
Se-nnăduşea de-acum de spaimă,
avid de oxigen gemea,
i-ardeau obrajii, iar în palmă,
pâraie apa îi curgea.
Aşa mi l-a găsit Catinca,
înfricoşat şi năucit
că nu înţelegea nimica.

Dar când din ceruri s-a ivit
pe mătura-i zburând călare
fata aceea de demult
purtând cu dânsa, în spinare
un chiup pe care l-a ţinut
şi l-a cărat şi el odată,
s-a liniştit şi i-a zâmbit...
Era frumoasă acea fată!
O întrebare şi-a găsit
răspuns după atâtea ere:
"O fi frumoasă? O fi slută?"...
Din câte gânduri efemere
prin minte i-au trecut o sută
ori poate mii de ani 'nainte,
acesta a fost primul gând
ce i s-a strecurat în minte,
lumina vieţii-i aprinzând.
Şi a venit şi cu răspunsul
cel vechi: "Dar fie cum o fi!"
Apoi şi-a dat cu presupusul,
cam cât frumoasa l-o plăti:

"Frumoasă fată, aflu chiupul
în sacre mâinile-ţi prea fine,
aşa cum de-altfel ţi-e şi trupul...
Şi nu te supăra pe mine
c-am îndrăznit aste cuvinte,
c-oi dispărea cât ai clipi,
numai de mi-oi aduce-aminte
cât ai avut a mă plăti.
Să-mi dai un pol, ori doi să-mi dai,
să-mi iau la han ceva mâncare
şi-un pat acoperit cu strai
tot de mătăsuri moi, uşoare.
M-oi odihni în astă seară
şi mâine voi pleca la drum...
Un călător poate să ceară
răgaz de tihnă şi parfum
de carne friptă pe grătar,
tot împreună cu friptura
pusă-ntr-un blid de ospătar.
Am să-mi astâmpăr cu ea gura..."

Cu inima brusc îngheţată
cu visurile spulberate,
cu dragostea ei sfărâmată
de vorbele lui aruncate
din neştiinţă, fără vrere,
cu lacrimi prinse strâns sub pleoape,
după ce-atâtea vieţi şi ere
n-a renunţat şi-acum, c-aproape
a reuşit să-nfrângă soarta,
a înţeles că-i un străin
cel căruia i-a deschis poarta
inimii ei. Şi-al ei destin
nu-i să trăiască o iubire
fără sfârşit, cum a crezut,
ci să-mplinească o menire:
să fie straja de temut,
vieţi după vieţi, o veşnicie,
a chiupului făcut din lut
ce ţine-nchisă o urgie.

A scos din sân un teanc de bani
şi l-a plătit pe călător.
"Te du cu bine peste ani,
că mi-ai adus acest ulcior!
Dar înainte de-a pleca
să-mi dai ceva la care ţii,
ca viu în amintirea mea
de-a pururea să îmi rămâi."
El s-a plecat şi a cules
o floare-anume din poiană.
Din toate florile-a ales
steluţele de sânziană.
Şi i-a întins-o şi i-a spus:

"Nimic mai drag nu mi-e pe lume
ca floarea stelelor de sus
căzute-n iarbă, fără nume...
Lumina din cupola-naltă
o poartă florile în ele
şi noaptea se aprind şi poartă
din alt tărâm nebune iele.
De câte ori va înflori
în miezul verii pe câmpie,
tu furtunos să joci, să fii
jună, frumoasă pe vecie."
Ea l-a cuprins şi i-a furat
doar un sărut cu gust de miere,
apoi din braţe l-a lăsat
şi şi-a luat la revedere,
ştiind că nu l-o revedea
nicicând de-atuncea înainte,
că fiecare-şi va urma
drumul ursit cu legăminte.

Tinca-i frumoasă şi tot jună
dansează noaptea printre iele,
dar nu-i ca ele de nebună.
Demult e oale şi ulcele
al Tincăi iubit călător,
răpus de-o gripă spaniolă,
care l-a prins pe voiajor
când naviga pe o gondolă.
Chiupul e tot legat cu vrajă
şi înăuntru-i magul rău.
Catinca a rămas de strajă.
Anul acesta-i la Ceahlău.
Am întâlnit-o-ntr-o fâneaţă;
dormea la umbră,-n sânziene.
Jucase până dimineaţă
cu ielele şi-i era lene,
dar am convins-o şi mi-a zis
povestea ei de necrezut.
M-a blestemat apoi în vis
să las orice am început
şi să nu am alte idei,
să scriu de chiupul cel de lut
şi să vă spun povestea ei.

Alte poveşti cu aceleaşi douăsprezece cuvinte găsiţi aici.

Blestemul Tincăi (6)

(povestea începe aici)

De-ar fi ştiut chiupul ce-ascunde,
de-ar fi ştiut că va iubi,
că, numai pentru trei secunde,
atâtea vieţi va irosi
desferecând boboci de flori
şi nu desferecând iubire,
s-ar fi gândit de două ori
blestemul dacă să-l deşire.
Năpasta unui călător
era menită-atât să fie:
unealtă simplă şi zăvor.
Pe el? Să-l uite pe vecie...
Dar s-a întors şi-asupra ei
cu vârf şi îndesat făcutul
şi de atunci caută chei
s-adune sufletul şi lutul.
În noaptea-n care lumi se leagă
ea a legat vremea-ntr-o clipă
şi i s-a arătat întreagă
cărarea ei întru risipă.
Trecutul e bătut în cuie,
dar a aflat taina pierdută.
Ştie cum poate să descuie
lăcata cea nedesfăcută.
Dar ce i-a arătat descântul
că s-o petrece când zăvorul
se va deschide... Nu-i pământul
de-ajuns să-ncapă vrăjitorul
cu suflet negru de catran,
şi nici văzduhul nu-i înalt,
şi nici lărgime în ocean
nu-i pentru răul blestemat.
Ce să aleagă? Să îl lase
pe călătorul fără nume
împrăştiat în flori frumoase
sau să condamne-ntreaga lume?
Şi pentru ce? C-are să-l piardă
când lutul lui va fi umplut
de magul cel hain - să-l ardă
focul gheenei cel temut!
Dar ce ar fi destinul, oare?
O hotărâre-i un macaz
ce schimbă-a timpului cărare.
Ar trebui să-şi ia răgaz
şi să despice firu-n patru,
să caute orice greşeală.
Scenariul e doar pentru teatru,
iar scena ei nu-i într-o sală.
Iubirea ei nu-i o nălucă
ca s-o arunce şi s-o uite
când iţa vieţii se încurcă.
Iubirea ei străbate punte
peste nestrăbătuta moarte.
Nimeni nu poate s-o înfrunte,
nimic n-o poate da deoparte.

În visul zămislit de vrajă
tâlharii nu erau tâlhari,
ci urmăreau să prindă-n mreajă
pe cel mai negru din acari,
pe cel ce ar cerni lumina
şi ar putea ucide timpul,
pe cel ce ar întinde vina
ca vântul, în deşert, nisipul.
Voiau să-i dea iarăşi un trup
acelui spirit, să-l învie.
Le fie matcă, iar ei - stup
al răului pe veşnicie.
Sute de ani s-au dus de-atunci,
urmaşii lor există încă.
Cei vechi lăsat-au către prunci
înverşunarea cea adâncă
cu care caută întruna
sufletul de catran ascuns
pe unde se-aciuează bruma,
unde lumina n-a ajuns.
Ei l-or găsi, că li-i asemeni,
iar ea îi va urma de-aproape.
Aşa cum strângi numai ce semeni
nici unul nu are să-i scape.
Toţi îşi vor merita pedeapsa
pe care ea le-o pregăteşte.
Ori firea-i dreaptă va da şansa
unei iertări cui se căieşte?
Pe călător îl va ascunde...
Orbi vor fi ochii ce-l privesc
şi nimeni nu va şti pe unde
e trupul lui cel pămânesc,
aşa cum nimenea nu ştie
prin care flori îmbobocite
i-e sufletul - o păpădie
smulsă de vânturi rătăcite.
Tinca şi-a plănuit plecarea
în miez de noapte fără lună,
cu stelele ascunse-n marea
de nori ce prevestesc furtună.

Şi-a scos din cufăr pentru drum,
din catrafuse, ii, catrinţe.
A scuturat de praf şi scrum
un vraf de cărţi ce-nchid ştiinţe
de care mulţi n-au auzit,
le-a-mpăturit într-o năframă,
le-a pus în traistă şi-a pornit
prin noapte fără pic de teamă.
Răul întotdeauna lasă
un semn în urma lui, iar ea
ştie din semne să descoasă
cărarea paşilor cea grea.
Nenoriciri ce nu-s chemate
şi ghinioane fără noimă,
destine frânte de păcate
şi câte-o inimă diformă
i-au arătat calea cea dreaptă
când rătăcea în căutare.
Era adesea însetată
ori n-avea brumă de mâncare,
nicio anafură de pâine,
niciun ulcior de-apă curată,
dar grija zilei care vine
era mai neagră, întinată
de spaima că n-o izbândi.
Şi-atunci scuipa în sân grăbită,
făcea trei paşi spre miazăzi
şi arunca într-o clipită,
din suflet, îndoieli târzii.
Când i-a găsit, pe înserate,
şleahta de marţafoi fuduli
şopteau ferit, pe înfundate,
în mijlocul unei păduri.

Ascunsă după un stejar
la fel de demult ca ea,
a auzit despre-un hotar
pe care stă o şandrama
în chip de vamă, dar hotarul
desparte lumi, nu-i între ţări,
şi-n şandrama stă ca amarul
cel ce-nnegreşte depărtări.
O parte-i prinsă de lumină,
cealaltă-l trage printre umbre.
S-a smuls în veac din rădăcină
la vama trecerilor sumbre.
Aşteaptă de atâta vreme
trupul cel viu, golit de viaţă!
Un vuiet pare să o cheme
în tânguiri, prin câlţi de ceaţă.

Tinca s-a prefăcut bătrână,
s-a-nveşmântat în straie roase.
C-un băţ cu noduri strâns în mână
şi cu opincile scorţoase,
părea cea mai senilă babă
ce umblă fleandura pe drumuri,
boscorodeşte şi întreabă
cimilituri şi giumbuşlucuri.
Dar vorbele-i erau cu tâlc
şi ghicitorile - asemeni.
Bandiţii,-ntâi, tăcut-au mâlc
apoi au râs - să spargă cremeni
de cât i-a zghihuit hlizeala,
iar la sfârşit, străfulgeraţi
de câte le zicea marghioala,
au înţeles că-s demascaţi
şi-aflată le era cabala.
Negri la faţă ca pământul
şi cu priviri ucigătoare,
Tincăi i-au înfrânat cuvântul
şi mult n-a fost ca s-o omoare.
Dar i-a-mblânzit Catinca, iute...
Ca mieii îi mâncau din palmă
când, printre vrute şi nevrute,
le-a spus ce n-au băgat de seamă
şi ce le-a dat atât de furcă
de câte ori au încercat
magului negru să-i aducă
un trup puternic de bărbat.
Ei n-aduceau un trup pustiu
de minţi şi de simţirea toată,
ci unul cu un suflet viu.
Oricât ar fi de necurată
inima celui ce-i ales,
în trup nu intră deodată
sufletul vechi şi cel cules.
Iar dânsa cunoştea blestemul
şi-ar fi putut să îl arunce
pe-un trup, să-l lase la cheremul
magului negru, să-l apuce.
Tâlharii înşfăcat-au baba
de subsuori ca pe-o furnică
şi au purtat-o spre cocioba
de pe hotar. Ţipând de frică
şi zvârcolindu-se de ciudă,
Tinca-şi râdea de ei în barbă,
căci le menise-o soartă crudă.
Cum au intrat, s-a pus pe treabă.

A descântat ca altădată,
s-a rătăcit printre cuvinte,
dar vraja n-a fost terminată
şi i-a lăsat pustii de minte,
dar cu simţirile întregi
pe toţi tâlharii din colibă,
făcuţi pilaf, pe veci betegi.
Apoi în cea mai veche limbă
a-nfăşurat cu nouă lanţuri
şi-a ferecat nouă lăcate,
l-a prins cu frânghii şi cu laţuri
de vrăji mereu nestrămutate
pe sufletul muiat în noapte.
El a urlat şi s-a zbătut
până s-au stins în slabe şoapte
blesteme negre, de temut.

Adus-a lut din malul lumii
şi apă din nouă izvoare,
le-a frământat până când pumnii
i-au sângerat a răzbunare
şi-a încropit încă un chiup
ca să închidă vrăjitorul
şi să rămână fără trup,
să-l ţină prizonier ulciorul.
(2015)

(continuarea aici)

Povestea Tincăi e aproape
de a ajunge la sfârşit,
adică numai ce încape
între-un apus şi-un răsărit,
că ea ştie să treacă punte
peste nestrăbătuta moarte...
Eu, câte îmi sunt cunoscute,
le-oi scrie pe-ndelete, toate.
Alte duzini ce nu vă pun
răbdarea la grea încercare
îşi au la Eddie sălaş bun.
Să le citiţi pe fiecare...

Blestemul Tincăi (4)

(povestea începe aici)

Stă-n umbra deasă-a unui nuc
îngândurată şi-abătută.
Un călător, uşor năuc
în arşiţa nemaivăzută
înstăpânită peste fire
de zile lungi, istovitoare,
abia mai poate să respire.
Raze fierbinţi se scurg din soare
şi-arzând i se preling pe trup.
Păşeşte-agale şi trăgând,
într-un căruţ soios, un chiup.
Şi-ar lua oriunde şi oricând
un scurt răgaz pentru odihnă,
Îl mână spaima către ea
şi mintea lui nu-şi află tihnă.
Nu era un fricos sadea
care se sperie uşor.

Se va opri numai să bea
un strop de apă de izvor.
Ea îl aşteaptă să-i aducă
ce-o fi în chiupul cel de lut.
Atât de mult i-a dat de furcă!
Nu l-ar fi luat, de-ar fi ştiut.
Îl urmăresc nişte tâlhari
cu flinte scurte şi pumnale,
călare pe nişte-armăsari
de când s-a aşternut pe cale.
I-a auzit cum întrebau
de-o vrăjitoare blestemată.
Oamenii nu le răspundeau.
El? Nu ştia decât de-o fată...
Deja o vede-n depărtare
ca o nălucă albă, mută,
şezând la umbră pe cărare.
O fi frumoasă? O fi slută?
Dar fie cum o fi de-acuma!
El îi va da chiupul şi gata.
Şi, până nu se-ngroaşă gluma,
se va cărăbăni cu plata.

Parcă mai repede se-nşiră
pas după pas prin colb şi pietre,
şi parcă mai uşor respiră,
şi nici nu-i e aşa de sete...
Se-apropie şi îl cuprinde
un sentiment covârşitor:
e-un suflet cel care se vinde,
închis acolo, în ulcior.
Tâlharii sunt şi ei aproape;
le-aude caii în galop.
Îşi face cruce ca să scape.
Se-mpiedică la un hârtop.
Căruţul, zdrăngănind, se rupe.
Chiupul îi pleacă rostogol.
Caii, bătuţi barbar pe crupe,
nechează şi se-avântă stol.
O piatră-n drum... Chiupul se strică.
Nu curge strop, totu-i uscat.
Fuioare colbul se ridică
şi se aşterne, satinat,
pe cioburile din cărare.
Tâlharii pleacă înapoi
şi-aleargă până când în zare
devin un nor, apoi un roi,
apoi nimic. Pentru nimic
s-a ostenit şi-a tremurat
Nu va avea niciun câştig
la drumul ăsta blestemat.

Ridică ochii şi-o priveşte
pe cea care sub nuc aşteaptă.
Ea se ridică şi-i zâmbeşte.
De ce, după aşa o faptă?
Ţine un catastif în mână,
rupe o pagină, încet,
şi o aruncă în ţărână
c-o urmă fină de regret.
O fi frumoasă? O fi slută?
El a orbit... Nu de la soare.
E năucit, cu mintea mută,
nimic nu-l bucură, nu-l doare.
Ea se îndreaptă spre pădure,
el o urmează în tăcere.
Nimeni nu poate să-l mai fure
şi nici nu au nimic a-i cere,
căci a pierdut tot ce avea
când chiupul s-a rostogolit.

Blestemul ei aşa zicea...
Cine n-aduce ce-i menit
să i spargă-n cioburi mii
sufletul, viaţa, viitorul
şi numai dacă o găsi
ce ascundea în el ulciorul
să fie iarăşi om întreg.
Dar Tinca s-a-ndurat de el.
Din ce se spune, înţeleg,
l-a luat cu dânsa la castel
şi-n nopţi de vară şi de vrajă
când iarba înflorea cu stele
un călător stătea de strajă
şi în pădure jucau iele.
(2015)

(continuarea aici)

Povestea Tincăi se încheie
când o vrea ea că eu mă tem
să nu îi cad sub greu blestem
nedescuiat cu nicio cheie.
Alte poveşti şi alte versuri
s-au strâns cu toate la sabat
şi le păzeşte înţelesuri
Eddie, cel ce le-a adunat.

Ocean sau doar pământ?

La răsărit, pe muchia zării de un galben pal,
un fâlfâit despică cerul şi-n urmă îl încheagă,
căci zborul unui porumbel e dorul unui val
din ţărm în ţărm s-ajungă, cărare ce le leagă.

La ceas de-amurg un nor, o barcă pe-al cerului ocean,
aprins ca o iubire fără speranţă, cuprins de disperare,

închide soarele în el şi-i soarbe cu alean
ultima rază de lumină ce trece peste zare.

Iar între ele fluviu e-amiaza împlinirii,
o albie prin care curg atâtea râuri din atâtea ploi
ori din izvoare limpezi ca lacrimile firii
cernute printre gene de umbre şi noroi.

Într-un clişeu cu margini roase de vremea nemiloasă
pe-o bicicletă alerga cu plete lungi în vânt,
cu soarele-mpotrivă, umbră mereu frumoasă.
Şi nu ştii de-i amurg sau răsărit, ocean sau doar pământ...
(2015)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte prinse în alte gânduri
găsiţi la Eddie în tabel, ca şi în alte rânduri.

Blestemul Tincăi (2)

(continuare de aici)

Tinca n-a avut copii
şi simţind că e aproape
ceasul ultimei chindii
a scos straie şi prosoape,
un oghial şi-o pernă moale,
nişte scoarţe noi, ţesute,
un ceaun şi două oale
care să fie umplute
cu ciorbă şi cu sarmale
când i-or face pomenire
dintre neamurile sale
cei ce-or fi mai cu simţire.
Apoi a chemat notarul
să-i însemne pe hârtie
că îşi lasă tot amarul
de avut, zestre să-i fie,
unei nepoate de frate
rămasă demult orfană
crescută-ntr-un sat, departe,
de-o vădană, tot sărmană.
Fata a aflat târziu
cum îi fu schimbată soarta
şi-a intrat în loc pustiu
deschizând, sfioasă, poarta.

În coşarca de nuiele
lăsată în faţa uşii,
ca o noapte fără stele,
aştepta mâţa mătuşii.
O pisică-aşa zburlită
nu văzuse niciodată.
Ochii-adânci purtau ispită
în privirea lor ciudată.
Iar pe streaşină stătea
ca un ghem alb de zăpadă
bufniţa ce picotea
pe uluc, gata să cadă.
Casa, toată răscolită
de străini la-nmormântare,
murdară şi prăfuită,
aştepta dereticare.
Şi s-a apucat de treabă,
a spălat, a strâns, a şters
şi a măturat în grabă.

Mătura îi dădea ghes
către pivniţa închisă
cu un lacăt fără cheie
ca o lume interzisă
unde nu stau doar ciuveie.
Curioasă, biata fată
de belciuge-a tras c-o rangă
şi-a deschis uşa îndată
gândind că are s-o dreagă
mai târziu, când o fi vreme.
Amuţită de uimire
când din beci au prins s-o cheme
glasuri, scâncete, jelire
a păşit în jos pe trepte
lunecoase, ştirbe, reci,
neştiind de să se-ndrepte
spre întunecatul beci
sau să fugă înapoi
de teamă ca să nu moară
când îi fac inima sloi
umbre care-o înconjoară.
Unde scara s-a sfârşit
a găsit un felinar.
Nu avea la ea chibrit,
dar alături un amnar,
cremene şi-un pic de iască
i-au fost toate de-ajutor.

Lumina juca drăcească
pe pereţi şi un sobor
de ciudate creaturi
i s-au arătat 'nainte:
un dragon cu solzii suri
răsuflând pe nări fierbinte
şi trei inorogi legaţi
lâng-o iesle, mai deoparte,
argintii şi aripaţi,
zvârcolindu-se de moarte.
În mijloc, pe-o masă mare
era deschis un grimoar,
lângă el într-o căldare
cu un iz stătut, bizar,
o poţiune clipocea
izvorând un fum verzui
care se împrăştia
şi-i ţinea pe toţi tehui.
Când l-a inspirat nepoata,
în loc să o ameţească,
ei i-a arătat cum soarta
are s-o învrednicească.

Ca şi cum dintotdeauna
ar fi învăţat magie
a chemat în horă luna,
stelele şi-o păpădie
şi le-a preschimbat în iele.
A dansat până în zori
cu nebunele, iar ele
s-au făcut pe urmă flori
galbene, mici, parfumate,
cu miros de miere dulce,
stele-n iarbă presărate,
vântul hora să le-o usce.
Când nepoata s-a trezit
între flori de sânziene,
lângă iazul adumbrit
din poiană, printre gene
a zărit, culcată-n iarbă,
o baghetă de argint.
Sângele-a-nceput să-i fiarbă,
a atins-o în alint
şi a prins-o-n pumnul strâns
ca să-i simtă vraja nouă.

După Tinca mulţi n-au plâns,
poate doar tăcuta rouă...
Şi nici ei nu-i pare rău,
căci s-a-ntors şi-i iar frumoasă,
ochii verzi, părul pârău
peste umeri i se lasă,
şi-i tânără ca o noapte
când apune soarele,
iar secretul ei, în şoapte,
îl spun numai ielele.
(2015)

(continuarea aici)

Iarăşi am întârziat, c-am muncit câteva zile
ca să scriu, din viaţa Tincăi, încă două sau trei file.
Inspiraţi de vraja nopţii când ies ielele afară,
duzinarii din tabel alte rânduri înşirară.

Arzând... viaţă

Pariu

Viaţa-i coridă.
Amânăm epilogul.
Miza-i tot viaţa.

Incendiu

Am de apărat

partitură şi flăcări.

Niciodată scrum!

Pază

Dintr-o carcasă
de aliaje dure
fac inimii cort.

Clepsidră

Se scurg pricopseli

printr-a vremii pâlnie:

râs, vis, gând, şoc - ani.

(2015)

Găsiţi la Eddie

duzini mai inspirate,

înscrise-n tabel.

Arcuşul fermecat

Alunecă pe-a sufletului strune şi sufletul, uimit, vibrează,
iar în cupola lui cu stele care se nasc reverberează
în arcuri vii, nebănuit de ample, alcătuind spirale de ecou,
magia unui singur gând limpede, ascuţit şi nou.

Şi creşte-n valuri de mirare, se adânceşte-n înţeles.
Din el răsar lumini ce, altfel, s-ar fi pierdut în univers.
La margini, destrămat în întrebări avide de răspuns real,
deschide zări. Prin ele intră ecoul rătăcit al altui val.

Ecouri se ciocnesc, se-amestecă, se leagă şi scânteiază armonii:
e gândul stea ivit pe faţa lumii din suflete - cupole vii.
Alunecă pe-a sufletului strune şi le-acordează în alunecare,
la fiecare trecere-adâncind şi deschizând, albastră, altă zare.
(2015)

Arcuşul fermecat al gândului, alunecând pe strunele de suflet,
a zămislit cuvintele păstrate la Eddie, în tabelul-sipet.

Visul şi răzbunarea Penelopei

Anacondeiere după Matilda

Se apropie de mine (drumu-i i-e deschis de-un paj)
cu pas mândru, trupul zvelt, ochi adânci. Are-n siaj
un alai de dansatoare tropotind în sarabandă,
cu sâni goi sub şal din voaluri şi mascaţi cu o ghirlandă,
evantaie sul în stânga, când cu dreapta, graţios,
îşi alintă mijlocelul subţirel şi mlădios.
Se opreşte-n loc şi ele râd şi îşi aruncă şaluri.
Împrejurul lui se-aştern coloratele lor voaluri.
Streaşină îşi face mâna peste ochi întunecaţi
şi se uită prin mulţimea de femei şi de bărbaţi
către mine. În privire i se-aprind văpăi de dor.
Eu mă-ncing... cu o centură şi-abia pot să nu îi zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
E Ulise sau îmi pare? Cine e acest bărbat
care are chipu-i drag şi îmi intră în palat?
Cred că-i sol din altă lume unde cei la fel cu el
proslăvesc iubirea, viaţa, nu războiul cel mişel
şi nu-şi lasă-nsingurate soaţe şi amante-acasă,
scoarţe aspre, fără capăt, ani, la stative să ţeasă
când nu pun carne de miel la sărat în putini vechi
sau când nu prăjesc scovergi, ca să le mai joace-un renghi
unor peţitori tehui ce nesăbuit socot
că au şanse să se-nfrupte... Dar s-au lins demult pe bot.

Dar se-aude iarăşi goarna care cheamă la război
şi deschid nelămurită ochi încercănaţi şi goi.
Ba-i cocoşul care iar m-a trezit mult înainte
ca visul să se sfârşescă aşa cum mi-am pus în minte.
Am tot dreptul să îl tai, să-i adun penele sul,
chiar pe cele de la coadă care îl făceau fudul,
şi să le arunc în foc, să văd cum le răsuceşte
ca pe nişte uscături de scovergi - gospodăreşte!
Iar din carnea lui aţoasă voi găti un borş cu şal
de verdeţuri opărite-n sarabanda unui bal
de bulbuci şi de bulboane cu siaj puţin sărat,
după gust, aşa cum mama-n tinereţe m-a-nvăţat.
Eu socot cu chibzuinţă c-are să fie gustos,
chiar de l-oi face bogat şi-o ieşi un pic mai gros,
că n-am să respect ce spune cartea cu scoarţe de piele
ţinută în mâna stângă, toată plină de inele,
în vreme ce-n mâna dreaptă spânzur lingura de lemn
şi ba o învârt în oală, ba o pun la carte semn.
Oi mânca şi-oi adormi sătulă şi îmbuibată
şi-oi uita de stative şi de carnea cea sărată.
Ploaia îmi va răpăi peste streaşină şi,-n vis,
iar am să primesc un sol din tărâmul interzis
în care bărbaţi cuminţi proslăvesc iubirea, viaţa,
nu războiul cel mişel. Iar apoi, când dimineaţa
se va strecura-n ferestre printre voaluri de mătasă
şi Ulise va intra cu alaiul lui în casă,
întunericul privirii-i se va-nvăpăia de dor.
Eu am să mă-ncing şi-ndată într-un suflet am să zbor
între braţele lui tandre care ştiu să mă cuprindă,
să mă ţină strâns la piept lângă inima lui blândă.
Nici războiul, nici cocoşul nu vor mai suna din goarnă,
iar eu am să mă trezesc doar şi numai dintr-o toană.
(2015)

Grădina cu vise şi visuri - aici

Un dram de minte şi-o brumă de noroc

Un dram de minte şi-o brumă de noroc
aşază cratimă între necaz şi bucurie.
Un licărit plăpând sau cel mai aprig foc
aduc pe-ntunecatele retine, din viaţă, o felie.

Se arcuieşte-n salt felina pe-o muchie de clipă
şi pentru prada-i se conjugă verbul a fi doar la trecut.
Se curmă prematur o viaţă, dar nu întru risipă.
Se-nfruptă din necaz norocul de temut.

În calea lui cea nouă torent de ape tulburi
amestecă de-a valma pământ, viaţă şi moarte.
Norocul mai alege din sâmburi începuturi:
nimicului - negare, speranţei - zări curate.

Aduc pe-ntunecatele retine, din viaţă, o felie.
Un licărit plăpând sau cel mai aprig foc
aşază cratimă între necaz şi bucurie
un dram de minte şi-o brumă de noroc.
(2015)

Un dram de minte şi-o brumă de noroc
ne sunt de trebuinţă să legăm
cuvintele duzinii la un loc
şi-apoi cu ele să ne desfătăm
unii pe alţii şi pe cei ce ne citesc.
De-aceea, ca de fiecare dată, vă poftesc
acolo unde Eddie ne adună
şi ne păstrează împreună.
Pentru aceasta, nu de-ajuns, îi mulţumesc!

Ventilaţie asistată

Pe-un catafalc ajuns, răpus de anemie,
zăcea împuţinat, cu faţa pământie,
cu falca încleştată, portret al neputinţei
ce macină şi-omoară-nceputul năzuinţei,
timpul meu liber din cuget unde port
retuşul realităţii. Era, sărmanul, mort,
depus într-un coşciug 'nainte de deces
spre-a-mpiedica molima să capete acces
la timpul celălalt ce are mai mult rost
în schema vieţii mele de om cu cuget prost,
supus şi-nlănţuit de clipa scursă-n grabă,
zi după zi fugind după vreo altă treabă,
un om de rasă necunoscută încă
şi încuiat în sine ca-ntr-o eternă stâncă,
umplut cu fiere, frică şi frustrare.
Toate-s utile în schema asta mare
cu roboţei făcuţi dintr-un ţesut vâscos
uşor de modelat şi fără niciun os,
ce nu se răzvrătesc, cu zid înconjuraţi,
şi nici nu-şi plâng de milă... Atât sunt de ciudaţi!
Un lup adevărat de i-ar vâna, n-ar şti
din cale să îi fugă nici cât nişte copii.
Dar lupul ar fi pus şi el la încercare,
că n-ar vedea cu lupa de-s vii şi de mâncare.

Timpului meu cel liber din cuget am să-i fac
o ventilaţie-asistată chiar sus, pe catafalc,
şi am să fur secunda ca pe-un fursec gustos,
s-o stăpânesc, s-o-nalţ, s-o umplu de frumos,
iar ea să-nceapă gând, şi-apoi cuvânt şi viaţă
să curgă prin peniţă şi prin surâs pe faţă...
Şi s-or roti tăceri în sentimente pline,
şi s-or desţepeni tăgade în destine,
şi nu s-or limita lianele de gând
până nu vor atinge tărâmul renăscând
din basme născocite ca aripi pentru vis -
rotiţa împlinirii când nu e interzis.
(2015)

La Eddie în tabel, cu aceleaşi cuvinte
nesfârtecate şi scrise mai cuminte
s-au înşirat toţi duzinarii înc-o dată
Citiţi ce-au scris! Cuvântul le e daltă.

Paşii vechi pe drumuri noi

Cu năframa cea neagră peste ochi strâns legată
ai atins un abis de-ntuneric şi, iată,
coborai ca un orb printre astăzi şi mâine,
căutând după iz o felie de pâine.
Ai fi spus altădată că-i un ţel anodin,
dar cel ce erai îţi e astăzi străin.
Un ropot de stele căzând te-mpresoară,
iar pulberea lor începe să doară,
muşuroi împietrit de fărâme din care
puteai să clădeşti un palat de visare.
Pe umerii minţii în loc de aripi
ţi s-au prins nişte coji din care-nfiripi
un fel de elitre ce te-ascund de lumină,
de cântec, de tine - cuibar pentru vină.
Un tăvălug ţi-a strivit mândria şi cerul,
un drum netezit ţi-a deschis, dar misterul
din paşii pierduţi înainte de-ai face
îţi macină suflet şi nu îţi dă pace.
Îţi spui lapidar că nu-ţi pasă deloc,
că viaţa îţi e ca un joc de noroc,
că zarul eşti tu, că-ţi este destin
să te laşi învârtit între floare şi spin,
că nu poţi alege, că în frunte ţi-e scris
să cobori ca un orb în adânc de abis...
Şi dacă te-ai pune curmeziş peste cale
şi-ai croi prin hăţişuri cu elitrele tale
o potecă să-nşiri paşii cei nefăcuţi
care-aşteaptă cuminţi şi atât de tăcuţi?

Pe firul de praf din steaua din urmă
condensăm bob de rouă sau baloane de spumă
ca să prindă lumina şi s-o-mpartă-n culori
şi în ea să ne ningă ca petale de flori
paşii promişi la-nceputul de drum
şi cu ei să ajungem aici şi acum.
(2015)

Paşii vechi pe drumuri noi
se vor continua apoi
cu paşi noi pe drumuri vechi
ca poeme în perechi
şi s-or aşeza-mpreună
în tabelele ce-adună
scrierile noastre toate
din vorbe şi teme date.

Asfinţit de toamnă

Căram către cramă strugurii
într-un senin de seară.
Urcam dulceaţa aurie pe fuştei de scară
şi o striveam în valţuri şi în cerul gurii.
Coaja plesnea cu scrâşnet ca sub coasă.
În carnea macră-a boabei sâmburii sălcii
ca promisiunea rătăcită în clipele târzii
dormeau cu nepăsare crasă.
Mustul curgea - licoare sacră.
Mi se topeau pe buze razele de soare,
sărut lichid, dulce înfiorare
şi amintire încuiată-n lacră.
Pierdusem cârma gândurilor toate
în asfinţitul auriu de toamnă,
iar mustul, limpezindu-se în cană,
nu ameţea-n cuvinte, nu tulbura în fapte
şi nici măcar nu ostoia vreo sete,
alta decât de dor de tinereţe,
ochi strălucind şi-aprinsă frumuseţe
prinse în ramă, într-un cui, pe un perete
sau pe o marcă de scrisoare
uitată-ntr-un sertar cu stele
căzute-n viaţa-mi pe podele
şi adunate cu silinţă spre păstrare.
Nu îmi era demult sărac cuvântul,
dar înserarea mă lăsase mută
şi-nmărmurită ca pe-o ciută
când un arcaş ţinteşte şi-i spintecă avântul,
ca pe-un caras ce-şi unduieşte-argintul
în argintiul de lumină dizolvat în ape,
şi n-are unde să mai scape
când plasa îi încurcă labirintul.
Priveam uimită-acest apus de eră
însângerat şi auriu,
când sângele curgea dulceag şi-atât viu
pe muchia zării dintr-o boabă efemeră...
(2015)

Din anagrame-anagramăm idei,
le înşirăm pe aţă-n rânduri scrise,
apoi, cât numeri pân' la trei,
ne înşirăm la Eddie în tabelele deschise.

Autostop

O duduie cam bălaie, cum se zice,-n neuron
s-a suit într-un Ferrari roşu-aprins şi cu blazon
pe volan şi a pornit să străbată-autostrada,
posedând o grijă numai: să nu părăsească banda.
N-a contat că dinainte îi veneau maşini urlând
din claxoanele nervoase şi din far atenţionând,
n-a contat că un şofer a luat-o în balon
arătându-i către frunte cu un gest nu de bon ton,
n-a contat nici poliţistul care a iţit pe geam
un baton în dungi alb-negru, parcă mult prea tam-nisam,
n-au contat marcaje, semne, semafoare şi borduri,
n-au contat nici cele mai neaoşe înjurături
care bat orice obraz de-ar crăpa şi tencuiala.
Duduiţei n-au putut să-i înlăture beteala,
strălucire indolentă şi mândrie deşănţată,
ce-i spoia lipsa de cuget, pretinzând că-i judecată.
GPS-ul din dotare, resetat dintr-un buton,
o ţinea una şi bună: cu un glas ca un trombon
îi spunea s-o ia la dreapta la orice ieşire-avea
de pe calea de rulare. Blonda nu se supunea...
Ofuscat de ignorare, dar mai mult de ignoranţă,
GPS-ul şi-a dres glasul şi-a rostit, plin de speranţă:
"În cincizeci de metri-n faţă e-un refugiu de parcare.
Să opreşti, te rog acolo, dacă nu-i cu supărare.
Eu cobor. Nu pot răbda să văd câtă fudulie
zace într-o hututuie ce conduce o cutie!"
Blondei i-a crescut tensiunea după-aşa jignire gravă...
pentru-al ei frumos Ferrari. A oprit şi,-ntr-o epavă
preschimbat printr-o trântire de asfaltul dur şi rece,
GPS-ul coborât-a în picaj. Dar când să plece,
maşinuţa ei cea scumpă a trecut cu dreapta spate
pe cutia amuţită pentru o eternitate.
Roata, fâsâind puţin, s-a umflat decliv, apoi
o burtică-a dezvoltat, lăfăită în noroi.
Ca o neagră tragedie aventura s-a sfârşit:
lacrimi, ţipăt disperat, suflet tandru chinuit,
telefon la depanare şi maşină de tractare,
autostopistă blondă în refugiul de parcare.

Morala I

Blonda ar fi trebuit să-şi respecte GPS-ul.
Ea şi alţii pe alături ar fi evitat tot stressul
dacă nu l-ar fi tratat cum tratează-un babuin
coaja de la o banană ce-i serveşte drept festin.

Morala II

Poate ar fi trebuit să privească din balcon
maşinuţe roşii, iuţi şi să-şi ia un telefon
c-un căluţ cambrat pe el.I-ar fi fost atât de-aproape
de ureche şi de suflet, de poşeta ei cu clape!...

Confesiune sau morala III

Eu nu-s blondă, iar la creier cred că nu sunt blondă des...
De aceea îmi cer scuze de n-am scris pe înţeles,
supărând pe cineva. Este numai un şablon,
iar povestea am citit-o astăzi de pe telefon
când veneam de la serviciu, patru'ş'cinci de kilometri
de navetă. (Şi la dus sunt aceiaşi parametri.)
Când eram mai tinerică n-am avut cu ce plăti
taxa de şcolarizare, şofer spre a deveni.
Mai târziu lipsit-a timpul. Când avut-am timp şi bani
mi s-a diluat tot cheful, dup-atât amar de ani.
Şi tot fac autostopul, cincisprezece ani să fie,
după ce m-am săturat de tren şi cărăuşie
în dubiţe reci, murdare şi ades aglomerate.
La ocazie, comfortul e mai bun ca-n celelalte,
de costat costă la fel, iar viteza, de departe
îmi aduce un câştig măsurat în timp, fireşte.
(Mai e oare cineva care nu îl preţuieşte?)

Dar ca pasager, să ştiţi că am experienţă vastă
la ce are patru roţi, un motor, volan şi poartă
pe şosele om şi marfă. În mod neprofesoinist
pot să-mpărtăşesc impresii de-amator şi de artist
despre cum se ia o curbă în maşini de orice tip.
Doar în una n-am urcat, şi cred că nu-i niciun chip...
Le-am zărit trecând pe stradă... Acum sunt şi-ndată nu-s.
Parcă zboară; avioane le-aş numi, de-ar fi pe sus.
Poate că de-aceea-mi plac, fiindcă nu le pot atinge
poate că de-aceea dorul niciodată nu se stinge.
Ca să îmi astâmpăr, totuşi, din dorinţa ne-mplinită
am colecţionat... cu bani, oarecum nechibzuită,
şi ţin în bibliotecă, lângă cărţi, nişte machete
de maşini roşii şi negre, galbene, foarte cochete,
care poartă pe capotă un micuţ căluţ cambrat
Nu mă credeţi? De aceea le-am pozat şi arătat.
Până s-o opri vreuna să mă ia din drum spre casă
şi naveta să mi-o facă incredibil de frumoasă,
dacă plouă cu găleata, sau de toarnă din butoi,
dacă-i soare de îţi vine pe moment să te despoi,
dacă ninge, dacă-i viscol, dacă vine vreo furtună,
e pe drum o maşinuţă şi o inimă prea bună
ce mă duce ori m-aduce. Eu citesc, admir sau dorm...
şi sunt recunoscătoare omului care e OM.
Şi la fel vă sunt şi vouă c-aţi avut astăzi răbdare.
Vă invit acum la Eddie să citiţi pe fiecare
din cei ce-au scris cu duzina literei din alfabet
din poziţia a doua, pusă astăzi pe tapet.
(2015)

Păpădie de lut

Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt,
plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.

M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...

Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.

Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.

Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.

Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.

Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)

Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.

O sămânţă de senin

Rătăcită în iubire şi cu sufletul morişcă
îl aştept şi el nu vine. Nu se mişcă

nicio linie pe chipu-i când mi-aruncă o privire
de oţel plin de rugină care-mi soarbe-un strop de viaţă
şi-un surâs pierdut şi-ambiguu ca o ştire
într-un colţ de ziar local fără nicio importanţă.

Mi s-a încăpăţânat inima să îl păstreze
şi de-atunci mi-s nopţile vii şi treze.

Număr stea cu stea pe cer şi le leg de cornul lunii,
cerul trist a îngheţat în tăcere nemişcată,
stelele nu cad, nu urcă, pier în marginea genunii.
N-are să mai fie plină luna, parcă, niciodată.

Îmi îngheaţă, uneori, inima de-atâta teamă
că nicicând alesul meu nu mă cere, nu mă cheamă.

Se-ntinde-n marmorare gheaţa până-n vârf de deget,
mă străbat fiori şi şuier de vânt rece,
suflu aburit în pumni fără preget,
Mă-nspăimânt că de iubire inima are să-mi sece.

Eram un fugar vânând clipa mea de fericire
în privirea-i de oţel, în surâsul ca o ştire

dintr-un ziar local, pierdut pe o bancă într-o gară.
Alergam pe-un drum cu curbe ce duceau doar într-o parte,
nu se închidea un cerc. O spirala îmi coboară
în adâncul meu de suflet prea adânc şi prea departe.

Într-un colţ nebănuit, printr-o uşă în destin
am zărit în întuneric o sămânţă de senin,

o sămânţă de albastru cu parfum de fericire.
Juca v-aţi ascunselea cu o stea şi luna plină
prin pădurea mea cu visuri risipite de iubire.
Am pândit-o şi-aş fi prins-o, să mă umplu de lumină.

Nu m-am îndurat s-o-nchid în pumnul cu întuneric
ca să nu îşi stingă raza de albastru nou, feeric.

Am mai urmărit-o încă. Sufletul mi-l împânzeşte
strecurându-se prin umbre ca o ciută speriată
aşeptând să bag de seamă că îmi e şi încolţeşte
numai dacă înţeleg că o am mereu pe toată.
(2015)

S-au legat douăşpe (sic!) vorbe cu-amintiri de niciodată
sau cu gândul altui suflet tânăr şi sfios de fată.
Le-am legat şi eu pe ele, nu de cornul nou al lunii,
ci la Eddie în tabelul cu duzina săptămânii.

Un vis n-a vrut să moară

Motto: "Le-am supravieţuit visurilor mele. A fost mai simplu să le las să moară, (...) deşi ştiam să le resuscitez." - Ana-Veronica Mircea

Mai am un vis care nu vrea să moară,
oricât de rar îl ud la rădăcină.
Cu încăpăţânare când dulce, când amară,
îşi trage seva albastră din lumină.

Aveam la început vreo zece visuri
şi le-am hrănit un timp cu sfâşieri de suflet.
Inima nu se-mpuţina, nu se scurgea-n abisuri,
ci-mbogăţea secunda cu un ecou de cuget.

Pe câteva le-am părăsit uitate-n câte-o gară.
Trenul nu mă-ncăpea cu aripile toate
şi le-am lăsat în sunet de tobe şi fanfară
acolo, pe peron, din umeri retezate.

Ca o păpuşă prinsă-n sfori de-un păpuşar nătâng
dansam pe-o muzică străină de mine şi de vis.
Piciorul drept mi-era asemeni celui stâng,
se-mpiedica mereu de sensul interzis.

Mă căutau la telefon dorinţele pierdute.
Le răspundeam sumar şi rece cu glasul înnodat
de hohote de plâns înnăbuşite-n multe
tăceri usturătoare în care m-am uitat.

Spirala cobora mai mult decât să urce
şi-ntr-un moment îmi adunam zdrenţele destrămate
ca un pribeag prin viaţă orbit, un fur ce
trăia frânturi de visuri atent desperecheate.

O tristă resemnare pe-altarul întâmplării
se cuibărise-n mine ca un sfârşit de eră,
dar mi s-a oglindit în ochi semnul mirării
când am văzut în plete cât sunt de efemeră.

Apoi l-am regăsit, ascuns într-un cotlon,
visul acela ce nu a vrut să moară.
Purta fundiţe-n păr, încă juca şotron
şi-n inimă-i vibrau strunele de vioară.

L-am strâns la piept cu drag şi de atunci trăiesc
fără de sfori şi-mi cânt singură partitura.
Clipele curg albastru şi-atâta de firesc,
croindu-i vremii altfel tiparul şi măsura.
(2015)

Duzina de cuvinte s-a potrivit mănuşă
pe gândul răsărit din vorba tuşei Vero.
Deschideţi cu curaj la Eddie înc-o uşă
în lumea asta scrisă din unu şi din zero.

Stare de spirit

Iarba verde de mătase
unduieşte-n adiere
şi ieşim zâmbind din case
cu plăcere,
şi bătrâni cu cârja-n mână,
şi părinţii cu căruţ,
iar plimbarea nu se-amână
vreun picuţ.

Ne-mbătăm privind la muguri
şi visăm la liliac,
la caise şi la struguri
pe arac.
Ne îndeamnă-o buburuză
către cine ni-i sortit
şi plecăm fără vreo scuză
în peţit.

Ne trezim din reverie
când privim spre inelar.
Cu un pix pe o hârtie,
la notar
sau cum s-o numi acela,
am semnat şi am spus da,
dar azi mintea dusă e la
altceva.

Facem prin cartier o roată
şi ne-am rătăci, dar ştiu
paşii drumul şi ne poartă
grijuliu
înapoi la noi acasă
să ne odihnim puţin,
să ne aşezăm la masă
şi la vin,

să ciocnim câte-un pahar
şi câte un ou vopsit,
să mâncăm miel cu mărar
bine fript,
cozonac cu nuci şi mac,
păşti cu brânză şi smântână
şi apoi iar cozonac,
o fărâmă.

Până terminăm e noapte
şi aprindem o făclie
să vedem câte bucate
-n farfurie
ne-au rămas, că vinul curge
ca izvorul nesecat
şi ne temem că n-ajunge
de-mbătat.

Dar e numai o părere
că a doua zi, de zor,
căutăm de-aşa durere
un antiinflamator
şi n-ajunge un flacon,
chiar de ne-a ajuns licoarea
după noul etalon:
cumpătarea.
(2015)

Vă îndemn la cumpătare
când e vorba de bucate
şi de-alcoolica licoare,
dar, din toate,
la duzina de cuvinte
(asemeni, la provocare,)
nu fiţi cumpătaţi, vă rog.
Revărsaţi gând viu din minte
cu noroc.