O cumpănă

Un nor s-a ivit în zare şi e negru ca misterul.
Vântul îl învolburează, mătură cu el tot cerul.
Norul muşcă din senin şi-l înghite cu nesaţ,
Soarele se-ascunde iute să nu fie prins în laţ
şi un cor din altă lume asurzeşte tot văzduhul
şi, cu glasuri tunătoare, spune că-şi dă lumea duhul,
dacă nu pe veşnicie, atunci pentr-un ceas ori două,
cât din norul cel grozav precum la potop ne plouă.
Focuri se aprind în cer şi-l brăzdează des şi nu e
unul mai mic decât altul, unul nu-i o flăcăruie
Câte unul întrupat într-un paloş de lumină
se scoboară ca pe scări pân-ajunge în grădină
şi-apoi spintecă pământul ori vreun falnic arbore,
un călău ce judecă aducându-şi martore
tunete rostogolite plastic în prăpădul ploii
dintr-un munte în alt munte pe făgaşul lung al văii.
Fulgerele cumpănesc la dreptate o clipită
şi dreptatea împărţită e-arzătoare şi cumplită.
Norul ce-a iscat dezastrul peste ea şiroaie toarnă.
Plânge-n hohote natura dintr-o ne-nţeleasă toană.
O sămânţă strecurată de pohoiul astei ploi
într-o crăpătură strâmtă astupată cu noroi
pare un rebel ce-ncearcă s-o scape de la pieire.
E un bob ce poartă-n el miez firav de nemurire.
(2015)

Alte duzini, poate nu la fel de furtunoase, dar, cu siguranţă, pline de har găsiţi aici.

Joc. De noroc.

Un chip de demon mi se-arată-n noapte
şi bântuie-ntre umbre, şi murmură-ntre şoapte,
promite nevăzute, fermecător obraznic,
şi poleieşte tot ce îmi păruse groaznic
c-o picătură scursă din ochiul sec al lunii
şi din senin cu stele în marginea genunii,
de unde izvorăsc nori şi furtuni sub pleoapă,
de unde stă potopul la pândă când să-nceapă
un joc la cacialma cu zbateri lungi de gene
deasupra de obraji destinşi de somn şi lene...

Inspir o dat-adânc şi mă trezesc în zori
c-un dor neîmplinit. Mă scutură fiori
că parcă ştiu ceva, dar nu-mi aduc aminte
ce-mi prisoseşte-n gând şi-i lipsă în cuvinte.
Încerc s-adorm 'napoi şi să-mi înnod visarea,
să aflu unde-i asul şi unde renunţarea,
să-nvăţ când iute scot din mânecă norocul,
când pierd cu un surâs şi când continui jocul
până s-or destrăma pânzele cele albe
şi-or înflori a iarnă în păr florile dalbe.

Un chip de demon mi s-a prins în vis,
frumos ca o nălucă, tentant şi interzis,
şi, de n-ar fi venit la mine-n miez de noapte,
cred că l-aş fi făcut din farmece şi şoapte
şi mi l-aş fi păstrat - eternă promisiune,
din pleoapa stins-a lunii o ultimă minune -
să-mi mângâie-n tăcere singurătăţi târzii,
să-mi umple de himere secundele pustii,
apoi să-mi înfiripe aripi întinse, vii...
Sunt aripi renăscânde cu care îmi îmbii
visul să îmi rămână şi să îmi ia la joc
destinul, întâmplarea şi boaba de noroc...
(2015)

S-au adunat iar duzinarii în această noapte
şi din tabel îmi pare că se iscă şoapte.

Jurnal

Tu când ţi-ai ascultat ultima dată
gânduri ce ţi se strecurau în clipă,
când le-ai întins - o pană în aripă -
ori în creion le-ai pus pe inima-ţi mirată?
Când ai făcut din ele poartă pentru suflet,
cuvântului să-i dea însemnătate,
să fugi prin ele de singurătate
sau să le-aduni ca pe comori în sipet?

Trăieşte clipa ca şi cum ţi-e viaţa
cât e lumina între răsărit şi-apus.
Nu se-mblânzeşte timpul şi-i veşnic nesupus.
Pentru pisică numai e înnodată  aţa.

Gândul de azi mi-e impregnat pe iris
ca într-o carte nerăsfoită încă
sau într-un vis acvatic c-o perlă, sus, pe-o stâncă -
un cuib unde-adunate emoţiile firii-s
într-un jurnal mereu neluat în seamă,
o jucărie lăsată la voia întâmplării,
chiar dacă l-am legat de marginile zării
c-o cureluşă firavă în loc de vamă.

Păstrez în coş un bibelou de preţ.
E amintirea tinereţii nebune, zvăpăiate
pe care o mai ştiu din pozele păstrate
de-un aparat ce-mi stă la gât cât sunt drumeţ
prin întâmplarea vieţii, cetate fără ziduri,
dar înţesată de porţi ce se deschid sau nu
Cele înţepenite nu sunt mereu tabu.
Cheie de n-am, o şurubelniţă prin riduri
lărgeşte ochiului cărare spre departe
şi pasul îi urmează descoperind o şansă,
schimbare în destin sau numai ansă
în darul timpului pe fila mea de carte.
(2015)

Anacondeiere după Ruxandra Ioniţă cu un gând adunat de la Adriana Tîrnoveanu. Aceeaşi duzină de cuvinte în alte pagini de jurnal găsiţi la Eddie.

Raftul cu amintiri

Bibelou de alabastru,
balerină delicată,
învelită în albastru
de dantelă apretată,
ca un fum uitat de vânt
în secunda incompletă
într-o notă cu avânt
retezat în piruetă
şi lăsat pe raft, sub praf,
apărat de-o carte veche
scoasă de un litograf,
cu o singură pereche,
dăinuia de-un sfert de veac -
un moment de neuitare,
un tezaur de sărac,
o fereastră spre visare.
Un creion rămas prea scurt
pentru degetele boante
şi neascuţit de mult
îi stătea cumva sub poante.

Într-un coş mic de nuiele
cât o palmă de copil,
cu luciri rupte din stele,
pusă pe-un satin umil,
e o perlă cenuşie,
strop dintr-un decor acvatic,
lacrimă de veşnicie
dintr-un iris acromatic.
O pisică, jucărie
cu o blană ciufulită,
cu o fundă de hârtie
roşie ca o ispită,
prinsă pe o cureluşă
şi cu ochi aproape vii,
cu culoare de cenuşă
şi, parcă, un pic saşii,
stă pe lângă balerină
c-o lăbuţă-n coşuleţ,
peste perlă, şi-l înclină
cu un gest plin de dispreţ.

Nelalocul ei pe raftul
plin cu-atâtea amintiri,
şurubelniţa-i stigmatul
ultimei desprăfuiri
petrecute într-o seară
când aşa, ca din senin,
şubrezita policioară
s-a desprins în colţ puţin.
Ar fi fost păcat să moară
balerina şi pisica,
iar perluţa să dispară
ca şi cum ar fi nimica
tot trecutul strâns în ele,
ca şi cum pe cer s-ar frânge
cele mai bătrâne stele,
ca şi cum timpul s-ar strânge
tot în coşul de nuiele.
(2015)

Ce au pus pe raftul cu cuvinte ceilalţi duzinari aflaţi de aici.

Femei, mame, flori...

Femei, mame, flori, mistere
cu-adâncimi chihlimbar,
vă întemeiaţi altar
inima când nu vă cere
nimeni să o daţi în dar.

Jertfiţi pentru fericire
dragoste fără sfârşit
pe altarul cuibărit
sub plămada cea subţire
de lut dulce şi sfinţit.

Lutul veşnic se frământă,
ars de-atâtea ori în foc,
crapă şi-l lipiţi la loc
ori cuţite ce se-mplântă
le zdrobiţi ca într-un joc.

Şi jucaţi totul pe-o carte,
de orice culoare-ar fi,
pariaţi pe soare şi
o întoarceţi ca pe noapte
în alt început de zi.

Să vă fie primăvară-n
inima neobosită,
frumuseţe neclintită
fie ca să vă răsară-n
bolta frunţii, arcuită...
(2015)

La mulţi ani, Doamnelor şi Domnişoarelor! Să fiţi iubite şi preţuite aşa cum se cuvine, nepreţuitelor! Citiţi şi urările celorlalţi duzinari urmând, ca de obicei, link-urile din tabelul găzduit de Eddie.

Eddie organizează şi un "Concurs de 8 Martie" având ca premiu un colier oferit de Magazinul online Velbi.

Carul Mic şi Carul Mare

Ţii minte cum se-alunecă spre-o stea
pe cer albastru-ntunecat, de catifea,
şi cum se mână cele două Care?
Zburam în Carul Mic şi tu în Carul Mare.
Ştii cum se sare de pe-un nor pe altul
până străbaţi în lung şi-n lat înaltul?
Mai ştii cum întindeam pârâu cu mal de flori
şi în deşert, pe dune, desenam culori,
pasteluri prinse-n ramă, ţinute la păstrare,
într-un album cu clipe promise de visare?
Ţi-aduci aminte cum umpleam un coş cu şoapte
şi le lăsam să bântuie prin noapte,
apoi le culegeam cu mâna de pe vânt
şi-n podul palmei le făceam alint?
Mai ştii cu care pană-am scris pe-un palimpsest
ascuns în inimă un zâmbet ori un gest
şi cum strângeam la sân bătaia unui ceas
în care tu şi eu ne-am prins şi am rămas?

S-a destrămat o vrajă care-l făcea să stea
şi să închidă timpul în carapacea sa.
Nouă ne-au înflorit în ochi mărgăritare
limpezi, amestecate cu gust sălciu de sare.
Atunci ni s-a părut că orologiul minte.
Gene prelungi parau dureri înăbuşite,
răsfrânte înăuntru ca să ascundă rana
de ochii ce nu văd şi-s întinaţi de mana
uitării, nepăsării, tăcerilor absente.
Ni se înlocuiau pasteluri pe perete
şi-n filele de-album, visările promise.
Ni se părea că-s visuri interzise
din simplă întâmplare. Nimeni n-avea vreo vină,
nici nu voia să care povara cea meschină.

Ce rost ar mai avea să cos de Carul Mare
Steaua Polară? Ce rost să cer o amânare
sau o întoarcere în mine, cea din altă soartă,
când timpul îşi încuie mereu câte o poartă,
pe toate înapoi, câteva înainte,
şi râmă crud prăpăstii în inimă şi-n minte,
o mie de-ntrebări, toate având un "dacă"?
Ce rost, când nu-i răspuns care să se petreacă
prin fire de urzeală ce-au fost deja ţesute?

Mi-am pus pantoful pe şan şi, parcă, uite,
nu mă mai strânge tare şi bate doar puţin.
Mi-am luat desert pe tavă şi-aduce a pelin
numai din când în când câte o-mbucătură.
Îmi stă o vorbă-amară în gât sau pe la gură,
o şterg şi o arunc şi pun în loc surâs.
Din Carul Mare-am scuturat şi-am strâns
o lumânare care-aprinde uneori cuvinte.

Oare mai ştii? Îţi mai aduci aminte?
(2015)

O duzină? Două? Chiar un pic mai mult...
Vorbele de azi mai mult de-un sens ascund.
M-au dus din înţeles în înţeles
pe unde-au vrut. Cum au ales
şi din câte cuvinte
li-s azi duzinile celor ce s-au jucat
aflaţi ca de-obicei, luând aminte
la Eddie unde toţi ne-am adunat.

Blestemul Tincăi

Straiţe, zdrenţe şi covoare,
trompa unui gramofon,
trei săgeţi cu aripioare,
un arc frânt şi-un telefon,
un ghiveci fără de plante
şi seminţe-ntr-un flacon,
foarfecă şi coasă boante,
un joben şi un palton,
o maşinărie roasă
de rugina unui veac
şi o cheie unsuroasă
într-o cârpă de bumbac
stau în podul ţaţei Tinca
printre printre alte hondrobeie,
valorând cam cât nimica,
ori în pod, ori în muzee...

Tinca le-a ţinut o viaţă
ca pe nişte moaşte sfinte,
ascunzându-le într-o ceaţă
care îşi avea sorginte
nu-n descântec necurat,
cum i se dusese buhul,
ci-n, mereu necurăţat,
praful strâns din tot văzduhul
în cei ani, nimeni nu ştie
câţi, de i-a trăit bunica,
de-o credeau cu toţi stafie
şi înfioraţi de frica
arătării cu un dinte
şi cu tenul încreţit,
cocoşată, cu veşminte
rupte, fără colorit
ca o noapte fără lună
îşi scuipau în sân grăbit
ca să scape de nebună
şi de ceasul cel cumplit.

Când s-a stins au căutat
prin tot podul o dovadă
că-i ascuns cel necurat
între ţoalele din ladă,
între străchini şi borcane:
o copită sau o coadă
ori acele două coarne.
N-au găsit nimic concret
să confirme bănuiala,
dar nu e niciun secret
că din toată osteneala
s-au ales c-o tuse seacă.
Unii cred că e blestem,
alţii, mai isteţi oleacă
ori naivi ce nu se tem,
spun că praful e de vină
pentru lipsa de-oxigen
şi au şters-o în grădină
ca să scape de-alergen.

Ceilalţi au tuşit o vreme...
Era vreme grea şi rece,
bună pentru scris poeme,
uneori, puţin zevzece.
Eu descânt să nu tuşiţi
când îmi veţi vedea lucrarea
şi vă rog să mai citiţi
căutând cu lumânarea
vorbele ce se repetă
în acele texte-aduse
în tabel, la o şuetă
între prieteni. Fără tuse!.
(2015)

(continuarea aici)

Libertate

Peste păduri, prin munţi de piatră, peste prăpastie adâncă,
acolo unde-şi are vatră vulturul falnic pe o stâncă,
acolo unde-a pus sigiliu de ceară ne-ncepută încă
pe adevărul unui zbor c-o pană smulsă din aripă,
peste izvor de care timpul se-agaţă-n fiecare clipă
cu limpedele neştirbit de vântul unduind în pripă,
acolo unde-şi schimbă blana cuvântul petrecut pe gânduri
şi unde se desfac noi sensuri în cercul strâmt pe-atâtea rânduri
şi îl întind în largul zării ca vulturul lărgindu-şi zarea
sau văluresc oglinda minţii ca vântul toată depărtarea,
acolo unde îşi aruncă temniţa minţilor sutana
şi niciun pergament nu-şi are peste cerneală-nchisă rana,
acolo unde nicio stemă nu-i veşnică pe fruntea lumii
şi unde ochii se deschid în nesfârşirea-nţelepciunii,
acolo afli înţelesul din raza de lumină-aprinsă
care străpunge spaţiul, timpul cu libertate necuprinsă.
(2014)

Aceleaşi cuvinte li s-au legat în alte idei...
Din tabel de la Eddie ajungeţi la ei.

O melodie cu aripi înalte,
cu dor nestins de libertate 
îmi însoțește astă poezie,
ca iar la Eddie-n listă să se-nscrie.

Clipe de viaţă

Stele-n colier
la gâtul întâmplării -
căi de lumină.

Şoapta vântului
prin lujeri de trestie -
val mângâietor.

Umbră de floare
pe iarbă de mătase -
râu de miresme.

Pahar cu gânduri
sorbit vorbă cu vorbă -
dascăl de-o seară.

Zmeu de hârtie
prins de-o curea prea scurtă -
un zbor retezat.

Oră târzie
de înscriere-n tabel -
duzina de... luni.
(2015)

O dată-n an

O noapte de cerneală, un pled de întuneric
acoperea de-un ceas acel bătrân castel
ce străjuia de veacuri, dărăpănat, himeric,
pe-o stânca solitară în buză de muncel.

Boierul scăpătat care îl moştenise
îi coborâse rangul de la palat la han
şi-ar fi primit pe-oricine cu braţele deschise,
dar hanul se umplea numai o dată-n an,

în noaptea cea mai neagră, când buha strigă-a jale,
când luna nu răsare şi stelele se sting,
când ziduri vechi trosnesc şi cerul se prăvale,
o smoală-n care spaime se-amesteacă, se-ating...

Din vale un drumeag urcă pe ocolite
pân' la podeţul rupt şi-apoi până la poartă.
În curte, printre arbori, căruţe-ngrămădite
cuprind sub coviltire şoapte, mister şi soartă.

În mijloc, dintre umbre ce-alunecă tăcute,
un foc întinde limbi de cupru şi scântei
către-un proţap din care deja sunt hăcuite
hălci fripte de mistreţ muiate în mujdei.

Chipuri se-aprind o clipă scăldate de lumină
şi-apoi dispar în noapte, ca şi cum n-ar fi fost,
la gâturi bani de aur stârnesc un fel de vină
că spintecă în beznă un fulger fără rost.

Cu haine largi, cu poale târâte în ţărână
pe care-abia ghiceşti amestec de culori:
un stacojiu de sânge uscat demult în lână,
un galben de la soare murdar şi plin de nori,

dâre de verde putred furat cândva din iarbă
şi negru din tăciunii cei stinşi ai altui foc,
fantomele-s ieşite mai mult dintr-o cocioabă,
nu de la curţi domneşti bătute de noroc.

Un cal nechează straniu ca şi cum zeci de bice
i-au coborât pe greabăn şi pinteni s-au înfipt
în pulpe încordate şi-ar vrea să îi despice
în aşchii de durere tot trupul amorţit.

Apoi tăcerea cade mai grea ca înainte...
Cortina se destramă uşor şi tânguit
când o vioară cheamă aducerile-aminte
cu glasul ei blajin, în inimi arcuit.

În mâini halbe de bere cu gulere înalte
se întâlnesc în clinchet de sticlă ordinară,
curg toasturi între umbre şi berea se împarte
să îndulcească viaţa cu-aroma ei amară.

Şoapte se trec în zvon de glasuri răguşite
şi clipocesc de râset, destinse de beţie.
Vioara-şi înteţeşte ritmul pe nesimţite
şi voci o însoţesc duios în armonie.

Un tropotit uşor se leagă pe cântare.
În jurul flăcării o roată de stafii
se-nvârte tot mai iute şi bate tot mai tare
ritmul nebun de-acum al altei melodii.

Ameţitor tablou pe care nu-i artist
să-l poată captura cu tuşa de penel
în veşnicia pânzei, cu aerul ei trist
de nemişcare mută pe vârful de muncel,

prinde întâi lumină piezişă dinspre zare
şi noaptea-i risipită de zorii cenuşii,
apoi tot peisajul se scaldă în culoare
firavă şi curată, cu tente străvezii.

Caii-nhămaţi trag vajnic povara din căruţe
şi căruţaşii mână peste podeţul rupt,
scârţâie roţi şi osii, în spate dorm chivuţe,
copii scâncesc prin somn de-un vis necunoscut.

O dată-n an castelul trăieşte cu ardoare,
o dată-n an la han căruţele ajung...
În rest se-aşterne praful pe-odăi şi pe culoare
şi praful se stârneşte sub roţi pe drumul lung.
(2015)

Cu speranţa că nu v-am pus răbdarea la încercare, vă invit să citiţi şi celelalte scrieri ale duzinei de cuvinte de astăzi înscrise, ca de obicei, în tabelul găzduit de Eddie.

Spital de urgenţă

În inima mea e-un spital de urgenţă
în care salvări aduc disperări,
tristeţi, şi dureri, şi cărunte mirări.
Le caut un leac mai presus de-aparenţă.

Unghii scrâşnind rod un alb scorojit
pe pereţii răbdării, încercată ades.
Se crestează fisuri, dar, când am de ales,
tencuiesc şi le-astup cu tăiş de cuţit.

Port pe buze surâs şi pe frunte o cută,
pe gene mi-atârnă uneori un fior,
alteori mi-s scăldate de tăceri care dor,
iar sub pleoape se zbat sprinturi iuţi ca de ciută.

Artificii erup din gheaţa tăcerii.
Tăcerea ascunde un crâmpei de gândire,
dar umbra ei plină răzbate-n privire
cu conturul neclar printre semnele vrerii.

Un sistem învechit şi rodat ca o moară
macină semne şi desface-nţelesuri
în inima mea închizând universuri
de trăiri cu parfum de migdală amară.

Echipam entităţi de-apărare cu scut.
Azi mi-e scutul o sanie pe care cobor
prin păduri de surâs sau pe pârtii de dor.
Nu mă tem de ce vine şi nu fug de trecut.

Un spital de urgenţă îmi vindecă iute
disperări şi tristeţi, ori dureri de moment.
Altele-mi sunt tatuaj permanent
pe pereţii răbdării şi pe frunte, în cute.

Trag pe deasupra un pulover cu guler
şi-mi acopăr de ochii străini orice semn.
Deschid o şampanie şi îmi caut îndemn
să erup artificii din lumină de fulger.
(2014)

În timpuri în care în spital de urgenţă
disperări şi dureri ard pe trupuri rănite
şi de ură-s deschise prea devreme morminte
veţi găsi tot aceste bolduite cuvinte
în păreri inspirate, pline de pertinenţă.

Poveste de neuitat

Colinde în murmur îngână poveste.
Sub un brad rămuros şi gătit poposeşte
o sanie ninsă şi trasă de reni.
Un Moş o conduce de veacuri prin ierni.

Ticsită cu daruri şi, în plus, cu iubire
a zburat pe cărări de zăpadă subţire
spulberată-n văzduh ca o horă de stele,
ascunzând-o în ea ca sub fald de perdele.

Un elf rătăcit de pe alte meleaguri
face s-apară decoraţiuni peste ramuri.
Mirosuri tentante de cozonac şi sarmale,
de răcituri şi friptură se revarsă din oale.

În vacanţă, cei ce au în inimi candoare
primesc bucuria ca pe o sărbătoare
şi în dar dau iubire din spirit curat.

Moş Crăciun e-o poveste, dar e de neuitat.
(2014)

Vă doresc bucurii, sănătate, fericire
şi să fiţi înconjuraţi de iubire!
Alte urări în alte duzini de cuvinte
se adună la Eddie, vă aduceţi aminte.

Întrebări... sub felinare

Din ascunzişul inimii adun sub felinare
atâtea întrebări, atâtea ezitări
care n-au îndrăznit să se ivească-n soare
şi să se dezvelească de temeri şi mirări.

Simţeam că-s în pericol de a se risipi,
împrăştiate-n pripă în sânge prin artere,
şi le-aş fi lămurit, dar, poate-ntr-altă zi,
când ar fi prins curaj să-ncerce ori să spere.

Le-am amânat mereu şi nu mi-a fost uşor,
dar mult mai greu mi-ar fi să nu le-amân.
Ca un intens supliciu, un surogat de zbor
îmi ţine loc de clipă când vin, dar nu rămân.

Acum, când le contemplu şi caut un răspuns
din câte-or fi pe lume lăsate-n drumul meu,
mă tem că unul singur nu-mi va fi de-ajuns
să-nchidă răni, să pună punct la greu.

Cărarea mea-i îngustă, pierdută printre smide
ce se întind cu gheare de spini să-ncetinească mersul,
dar nu mereu, căci drumul adesea se deschide
spre orizonturi limpezi lărgindu-i înţelesul.

Sub felinare-aplec în palidă lumină
momente-nlănţuite ca într-un film alb-negru,
şi mut, şi fără subtitrare... ca astfel să revină
dintre uitări şi întrebări cu un răspuns integru.

Încă mă caut şi-mi mai descopăr sensuri,
mă-ncheg din amănunte, îmi cern vreun gând ascuns,
eminamente eu, cu umbre printre versuri
şi ştiu că niciodată n-am să îmi fiu de-ajuns.
(2014)

În spiritul sărbătorilor, cel care pare să comprime timpul, am comprimat şi eu duzina de cuvinte şi cele două teme. Alte răspunsuri la provocările săptămânii sunt găzduite, ca în fiecare luni, de Eddie.

Fiecare îşi are propriul adevăr

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)

Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.

Haiku dicţionar

Creion

Trasează semne,
umbre ce luminează
albul hârtiei.

Pahar

Alege oameni -

optimişti sau pesimişti -

dintr-o privire.

Papuc

Confort domestic
atunci când nu te afli
dedesubtul lui.

Acuarelă

Adaos apei

în curgerea-i în emoţie

de la ochi la ochi.

Triunghi

Poligon închis
ce defineşte un plan
fără limite.

Brânză

Burduf de câine

cu mult potenţial ascuns

de ochii lumii.

Cochilie

Dacă o asculţi
ţi-auzi sângele zvâcnind
ca valul mării.

Glob

Minune vie,

stoarsă şi consumată,

încă acasă...

Producţie

Creată de om
pentru a trăi uşor,
face viaţa grea.

Gând

Înmugurire,

înrămurare şi-apoi

o înflorire.

Cal

Libertate smulsă
de hamuri şi de frâie
galopând sub şa.

Jucărie

Realitate

cu tentă ideală

în minţi de copii.

Broşa

Detaliu discret
purtat cu eleganţă...
bine înfiptă.
(2014)

Duzina celor
treisprezece cuvinte

se-nscrie-n tabel.

Vânând secunda

Am plecat în concediu pe-autostrada tinereţii,
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.

Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.

În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.

Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.

Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.

Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.

Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul

de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."

Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.

Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,

tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.

Areal

Areal nestăpânit unde arta se-nfiripă
când lumina se scufundă după zare într-o clipă,
iar arbitrii arlechin, arătări ca de poveste,
fac hotar dintr-un arac între umbre sus pe creste,
despletire de arin desluşită-n prag de seară,
destrămare de arcuş pe a cerului vioară,
armătură din aripi răscolind argintul lunii
când se-aruncă-nvolburate cum arau în vis nebunii
vântul aromat de flori asfinţite-n fân la soare,
toate-acestea-s plăsmuirea unei inimi călătoare

care-şi caută un loc unde să-şi înstăpânească
ritmul ei domol ce-odată se încumetă să crească
într-un vaiet de vioară răscolind până departe
văi adânci de dor şi creste - bucurii nemăsurate;
areal pestriţ în care ca un arlechin să-şi pună
ce culoare-i vine bine sub argintul scurs din lună,
ce parfum i se năzare din fâneaţa înflorită
înainte s-o cosească o cădere în ispită;
cer pe care se desfac ramuri de arin în scară
ca să urce pân' la aripi sunetele de vioară,
iar de la hotar încoace umbra să fie subţire,
numai umbră de aripă unduindu-se-n plutire.
(2014)

În arealul de cuvânt prin porţi deschise ne-ntâlnim
atâtea inimi călătoare: veniţi pe Blogul lui Cartim.

Pietre de duzină

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Şi o brichetă-ar fi, cu flacăra ei albă,
mult mai strălucitoare în freamătul lumesc.

Îmi pun un colier din pietre de duzină
peste cămaşa neagră a nopţii fără stele
Nici luna nu răsare, nici pietrele lumină
nu strâng în răsucirea de zar cuprinsă-n ele.

În ghete ascund gheare, la fel şi în mănuşi.
Îmi ţin cu dinţii strânşi mâniile captive,
să nu-şi găsească ţinta pe după cele uşi
care închid pretexte şi falsuri drept motive.

Să fie, să pretindă, să se prefacă-n fapte.
Şi faptele tot prefăcute or fi şi s-or petrece.
Eu am să fiu acolo sau poate-oi fi departe...
Ce cern prin sita vrerii, cum n-ar fi fost s-o trece.

Rămân în sită strânse doar pietre de duzină
cu greutate-n înţeles şi adevăr în miez.
Le ţin ca pe-o comoară în palmă şi mi-e plină
de liniştea din ele speranţa când visez.

Le prind una de alta şi fac un bibelou,
o operă de artă mereu neterminată,
un bulgăre diform (îl şlefuiesc), un ou
în devenirea firii, o lacrimă-ngheţată.

Trec în revistă vremuri, subtile transformări
ce-au dobândit cândva contururi şi volum.
Cu pietre de duzină am bătucit cărări,
din ele am să-mi fac în faţă, iarăşi, drum.

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Ca un dragon bătrân, în ou cu coaja albă,
speranţa, drept comoară, o apăr şi o cresc.
(2014)

Cu pietre de duzină la Eddie în tabel
m-alătur duzinarilor încă o dată.
Au scris cu-aceleaşi vorbe şi nu mai sunt mirată
că au găsit alt sens şi-au scris într-un alt fel.

Vindecare

În timp ce pensula îi dezmierda tabloul,
în timp ce pânza îşi pierdea din puritate,
halba de bere se golise jumătate,
iar din ţigară lângă filtru rămăsese scrumul.

Cu degetele răsfirate, tremurând nervos,
îşi răvăşise freza din nou, a suta oară.
Pe masă, în pachet avea doar o ţigară,
iar prin fereastra largă-l privea un cer lăptos.

Se destrămau cocorii către zare,
nori se-ntremau în flăcări din geana de lumină,
dorul albastru se stingea în vină
şi flori se răzvrăteau în ultima visare.

Într-un dovleac se cuibărise spaima
arzând prin ochii larg deschişi în noapte.
Tăceri prelungi se desfăceau în şoapte
de fâlfâiri de aripi amintindu-i taina.

Fiori de frig, fiori de teamă deasă
îl scuturau din amorţirea firii.
Pietre ieşeau din somnul nemuririi
şi se făceau nisip în scrâşnetul de coasă.

În ochii de pisică lucea un colţ de iad
pe-o pată de-ntuneric cu umbra şi mai neagră,
alunecare iute, groază care aleargă
pe-acoperişuri ude în timp ce stele cad.

Maşina timpului încremenise în rugină.
Cu sufletul la gură, ţinându-şi răsuflarea
se-oprise clipa. Neîntâmplată, întâmplarea
dormea în aşteptarea seminţei de lumină.

Tabloul său lugubru înlănţuise-n ramă
un colţ întunecat de suflet chinuit.
Îi amintea coşmaruri şi cât a suferit...
Culorile şopteau de crâncena lui teamă.

Eliberat de demoni, a luat o pânză albă
şi l-a acoperit. Stafia spaimei lui
a dispărut sub giulgiu. De-atunci apusul nu-i
decât moment de zâmbet şi de visare calmă.
(2014)

Din sărbătoarea de import şi duzina de cuvinte
un tablou mi s-a ivit într-un colţ ciudat de minte.
L-am pictat cu-alte unelte decât cele-obişnuite
fiindcă pânza şi penelul mie nu mi-s potrivite.
Iar la urmă, leacul meu nu-i să îl ascund de mine,
ci să îl aduc la Eddie printre scrieri mai senine.

Următorul paragraf

Un arhivar de amintiri
rafturi umplea, umplea sertare
cu file strânse în dosare
supuse lentei prăfuiri.

Totul se ordona precis,
c-un simţ al vremii infailibil,
detaliat şi-aşa sensibil
încât le-ai fi găsit şi-n vis.

Un raft pe-o stinghie fragilă
a scârţâit, a pârâit
şi-apoi s-a răsturnat subit
rupând ori rătăcind o filă.

Iar arhivarul, schimbând feţe acre,
s-a apucat de reparat
şi-apoi de strâns şi ordonat
dosarele cu pagini sacre.

În rama vechiului dulap,
cioplind un şanţ cu dalta,
a introdus, luat de gata,
înc-un sertar în care-ncap

anexele adăugate
ca prelungiri în viitor,
urmări ce au avut izvor
în amintirile-arhivate.

La radio se întâmpla
pentru a nu ştiu câta oară
o melodie: o chitară,
un glas vibrant care uimea.

Senzoriala experienţă
lipsea din raftul răsturnat
şi, pe deplin emoţionat,
a-nlocuit acea absenţă

cu amintirea mai recentă,
în alt dosar, pe altă filă
ce-şi aştepta praful, umilă
în trecerea indiferentă.

În lunca vremii vânturam
studiul de caz înscris mai sus
şi cântăream cât praf depus
mi-ar frânge-un raft dacă eram

eu arhivar în locul lui...
Dar eu mai uit, mai pierd, mai scad,
mie secundele îmi cad -
nisip în timpul meu hai-hui.

De-aceea, când găsesc o filă
la care n-am gândit demult
şi-nvii surâsul vechi şi mut,
îmi amintesc de-acea copilă

care nu-şi arhivase visuri,
n-a strâns, ci-a ars în sentimente,
în flăcări iuţi şi-n jaruri lente,
pe pisc ori margini de abisuri.

Nu cântăresc pulberi şi praf .
Măsor distanţe şi albastru,
drum cu tovarăşi ori sihastru
în următorul paragraf.
(2014)

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte sunt arhivate în tabelul găzduit de Eddie.