Cineva cântă o melodie în mine,
cineva are acces la un gând,
cineva trece prin vise și vine,
un tunel străbătând.
Cineva scrie pe pagini curate
și le pune metodic în plic.
Le trimite prin poștă pe toate
și primește nimic.
E un teatru întreg, mi se pare.
Personaje apar și dispar în decor.
Le adun și le leg pentru-a lor temperare
în interior.
Sunt o sumă din ieri și din mâine
și din cei ce m-au scris pe curat.
Mușc din viață ca din codrul de pâine,
tot necugetat...
(2019)
Ne jucăm cu duzini de cuvinte
și ni-i poftă de joc.
Ne adună spre-aducere-aminte
Eddie, la un loc.
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
Se afișează postările cu eticheta duzina de cuvinte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta duzina de cuvinte. Afișați toate postările
luni, 30 septembrie 2019
duminică, 22 septembrie 2019
Nu te părăsi!
Tot alergând prin viață,
cotrobăind prin lume,
ca negustor în piață,
cea mare, fără nume,
în căutare-alertă
de lucruri ce îți par
de trebuință certă
și nu ți-s în zadar,
ba chiar îți e validă
și bine-argumentată
poftirea cea avidă
de piața reputată,
dorind să fii asemeni
vecinului cel vrednic,
chiar dacă tot ce semeni
s-a dovedit vremelnic,
te pomenești deodată
cu supraîncărcare
de sarcină purtată
fără vreo partajare.
Ai cere altă lege
pentru negoț cu timpul
ca să îți poți alege
balastul și-anotimpul,
ai vrea o permutare
de vârstă spre devreme,
când îți erau mirare
și zâmbete poeme
iscate dintr-o floare
sau jocuri de lumină
în iarba visătoare
cu sens în rădăcină.
Ce tristă adaptare
te-a îndemnat să uiți
de razele de soare
de cântece, de punți
între un ochi de geam
și ochii ce priveau
spre codrul tău de basm
în care înfloreau
atâtea întrebări
cu-aromă de vecie
și-ți răspundeau visări
ce așteptau să fie?
Azi te-ai redefini,
chiar dacă e târziu,
'nainte de-a orbi,
cât încă îți e viu
din codrul des un ram,
cât încă-ți înfloresc
uimirile pe geam
și nu te părăsesc
poeme din lumină
și vis iscat din iarbă
cu sens în rădăcină
și dorul să îl soarbă.
Tot alergând prin viață
pierzându-te aproape
vândut pe-un ban la piață,
când îndărăt de pleoape
te-ai regăsit în tine
tu nu te părăsi,
căci sunt și-așa puține
cărările-argintii
pe care timpul trece
încet cât tu îți ești.
Negoțul se petrece
atâta cât clipești
și nu-i cinstit vreodată,
și fură pe sub mână,
dă rid în chip de plată.
Pe chip surâs rămână...
(2019)
Un joc de cuvinte
e-o simplă scânteie
ce-aprinde în minte
oricui o idee.
Eddie păstrează iască și-amnar
și pentru idei tabel inventar.
cotrobăind prin lume,
ca negustor în piață,
cea mare, fără nume,
în căutare-alertă
de lucruri ce îți par
de trebuință certă
și nu ți-s în zadar,
ba chiar îți e validă
și bine-argumentată
poftirea cea avidă
de piața reputată,
dorind să fii asemeni
vecinului cel vrednic,
chiar dacă tot ce semeni
s-a dovedit vremelnic,
te pomenești deodată
cu supraîncărcare
de sarcină purtată
fără vreo partajare.
Ai cere altă lege
pentru negoț cu timpul
ca să îți poți alege
balastul și-anotimpul,
ai vrea o permutare
de vârstă spre devreme,
când îți erau mirare
și zâmbete poeme
iscate dintr-o floare
sau jocuri de lumină
în iarba visătoare
cu sens în rădăcină.
Ce tristă adaptare
te-a îndemnat să uiți
de razele de soare
de cântece, de punți
între un ochi de geam
și ochii ce priveau
spre codrul tău de basm
în care înfloreau
atâtea întrebări
cu-aromă de vecie
și-ți răspundeau visări
ce așteptau să fie?
Azi te-ai redefini,
chiar dacă e târziu,
'nainte de-a orbi,
cât încă îți e viu
din codrul des un ram,
cât încă-ți înfloresc
uimirile pe geam
și nu te părăsesc
poeme din lumină
și vis iscat din iarbă
cu sens în rădăcină
și dorul să îl soarbă.
Tot alergând prin viață
pierzându-te aproape
vândut pe-un ban la piață,
când îndărăt de pleoape
te-ai regăsit în tine
tu nu te părăsi,
căci sunt și-așa puține
cărările-argintii
pe care timpul trece
încet cât tu îți ești.
Negoțul se petrece
atâta cât clipești
și nu-i cinstit vreodată,
și fură pe sub mână,
dă rid în chip de plată.
Pe chip surâs rămână...
(2019)
Un joc de cuvinte
e-o simplă scânteie
ce-aprinde în minte
oricui o idee.
Eddie păstrează iască și-amnar
și pentru idei tabel inventar.
Etichete:
2019
,
duzina de cuvinte
,
provocarea de luni
| Reacții: |
marți, 6 august 2019
O tâmplă de-nstelare plină
La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.
Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.
Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.
La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)
Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.
Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.
Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.
La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)
Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.
miercuri, 31 iulie 2019
Desferece porți
Suspendat între clipe, pe-un acord de chitară
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.
Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.
În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.
Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.
Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.
Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.
În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.
Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.
Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)
luni, 29 iulie 2019
Oceanul sau un strop de rouă
![]() |
| Vladimir Kush |
de dor, de supărare sau mânie oarbă.
Atâtea sentimente ni-s în fire
și ea le stăpânește și li-i roabă.
Și-atunci pe unele le risipim tăcut
în marea nesfârșită a uitării.
Păstrăm prin colțuri din acest tumult
ecouri din aripile visării.
Și bucurie, și durere deopotrivă
rămân înfipte-n amintire ca un ciob
pe când ce-i anacronic, în derivă,
din sine se destramă, scrum și colb.
Căci e uman balastul ce apasă
să-l uiți, să-ți scuturi cerul să respire,
iar răsuflarea-i poartă care lasă
să-l umple altă lume de trăire.
Și fiecare lume nouă
puternic și tulburător descrie
oceanul sau un strop de rouă,
clipă cu miez ori veșnicie.
(2019)
Alte scrieri (mai puțin anacronice) cu aceleași douăsprezece cuvinte s-au înscris ca de obicei la gazda jocurilor noastre.
duminică, 7 iulie 2019
Regăsirea
Poate că mâine nu mai suntem tineri,
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.
Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.
Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)
Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.
Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.
Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)
Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.
Etichete:
2019
,
duzina de cuvinte
,
provocarea de luni
| Reacții: |
sâmbătă, 15 iunie 2019
Îndemn la viață
Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?
Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)
Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?
Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)
Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.
joi, 24 mai 2018
Tot oameni
Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)
De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)
De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...
duminică, 13 mai 2018
Comoara
Doar câțiva pași și a intrat
distras și copleșit
într-un muzeu demult uitat,
pustiu și prăfuit.
Un patefon își scârțâia
mereu aceeași placă
și un ceasornic ticăia
alături, să-l întreacă.
Arhaic sunetul curgea
ca dintr-un film uzat
și de departe i-aducea
un gând neașteptat:
cum că ar fi-n acest muzeu
ascunsă o comoară
și-a căutat un curcubeu -
un semn. Era sub scară...
A coborât înspăimântat
prin mreje de-ntuneric
în tainița de sub palat.
Un peisaj himeric,
priveliște nebănuită
de gândul lui umil
îl aștepta ca o ispită
un suflet de copil.
Umbre cu degetele lungi
curgeau de prin unghere
peste comori de nibelungi
pierdute printre ere.
Dar ce l-a prins și-l ține încă
în tainița cea veche,
e o dorință mai adâncă
și fără de pereche.
Biblioteca ce stătea
în ultima cămară
era imensă. Cuprindea
ea singură-o comoară.
I-ar trebui mai multe vieți
ca să citească toate
acele tomuri cu peceți
ce n-au fost cercetate.
Dar cum i-e dată numai una,
avid a-ntemeiat
o casă pentru totdeauna
acolo, sub palat.
Ne-o dărui ca moștenire
comori și nestemate,
dar, mai presus, a sa iubire
de-averile din carte.
(2018)
Iubim cuvintele și noi,
cei ce-ncropim duzine,
și le înscriem mai apoi
acolo unde ține
Eddie vreo două rafturi noi
ca să le umplem bine.
distras și copleșit
într-un muzeu demult uitat,
pustiu și prăfuit.
Un patefon își scârțâia
mereu aceeași placă
și un ceasornic ticăia
alături, să-l întreacă.
Arhaic sunetul curgea
ca dintr-un film uzat
și de departe i-aducea
un gând neașteptat:
cum că ar fi-n acest muzeu
ascunsă o comoară
și-a căutat un curcubeu -
un semn. Era sub scară...
A coborât înspăimântat
prin mreje de-ntuneric
în tainița de sub palat.
Un peisaj himeric,
priveliște nebănuită
de gândul lui umil
îl aștepta ca o ispită
un suflet de copil.
Umbre cu degetele lungi
curgeau de prin unghere
peste comori de nibelungi
pierdute printre ere.
Dar ce l-a prins și-l ține încă
în tainița cea veche,
e o dorință mai adâncă
și fără de pereche.
Biblioteca ce stătea
în ultima cămară
era imensă. Cuprindea
ea singură-o comoară.
I-ar trebui mai multe vieți
ca să citească toate
acele tomuri cu peceți
ce n-au fost cercetate.
Dar cum i-e dată numai una,
avid a-ntemeiat
o casă pentru totdeauna
acolo, sub palat.
Ne-o dărui ca moștenire
comori și nestemate,
dar, mai presus, a sa iubire
de-averile din carte.
(2018)
Iubim cuvintele și noi,
cei ce-ncropim duzine,
și le înscriem mai apoi
acolo unde ține
Eddie vreo două rafturi noi
ca să le umplem bine.
sâmbătă, 12 mai 2018
Refugiu
Îmi caut refugiu din nou în poeme,
căldura lor blândă o las să mă cheme,
o las de prin smârcuri cu dor să m-adune
să-mi dea libertate, idei de minune,
să-mi dea înc-o șansă, să-mi dea înapoi
clipe dulci de visare la schimb cu nevoi
întinse prin ani risipiți ce apasă
pe umeri, pe gânduri, pe iarba de coasă,
să-mi arate cum pot să desfac în cuvânt
atmosfera de trupul lipit de pământ,
cum să simt mai acut acel puls ce zvâcnește
în inima lui, să nu-l scap printre dește,
să mă mir când l-aud îngânat -transformare
într-un cântec ritmat cum e valul în mare -
să mă mir când învăț înc-o dată-al supune
și-apoi liber să-l las alte sensuri s-adune,
alt gând când ivește într-o altă privire
îmboboci-va fior timpuriu în trăire.
Îmboboci-vor surâsuri pe buzele tale
cu parfum timpuriu de sfioase petale,
în ochi s-or aprinde licărire de stele,
căldură din flăcări din suflet de iele,
prin vene ți-or curge neliniști zvâcnind
cu puls zăpăcit de ispite și jind,
pe frunte idei ți-or pune cunună
cu raze mănunchi în care se-adună
un dor necurmat ce le-nfrânge pe toate,
un dor de întinsă pe zări libertate.
Să-l păstrezi ca refugiu când ți-e strâmtă cărarea,
când noaptea ascunde sub văl depărtarea,
când nori cotropesc atmosfera și-o strâng
în fuioare din care dorințele plâng,
să-ți fie pridvorul de unde se-ntoarce
destinul pe dos și neliniștea-n pace!
O șansă în plus e-o minune ce-așteaptă,
transformare de pas ce urcă o treaptă,
schimbare de clipă în ani ce au rost
și speranței - peren și ferit adăpost.
Să nu-ți uiți surâsul, nici focul! Cununa
s-o porți cu mândrie pe frunte întruna!
Îmboboci-vor trandafirii
ca o minune-n lumină;
din bucuriile firii
am să mă-nfrupt fără vină.
La ceas timpuriu atmosfera
se umple de triluri și soare
în cea mai de preț transformare
și veche de când ține era.
Apoi vine-un val de căldură
și-mi intră în inimă blând,
se schimbă în puls fremătând
prin vene, în dragoste pură.
Iubirea aceasta de tot
așteaptă o șansă să fie
prin ani tot mai aprigă, vie,
să-nfrângă orice complot
ce-ar vrea să îi fure candoare,
avânt, dor înalt, libertate,
idei fără care nu poate
să-mi fie din zare în zare
refugiu de flori și culoare,
miresme și tril, desfătare...
(2018)
... așa cum îmi sunt și cei care
stârnesc inspirat din duzină
scântei și fâșii de lumină
și dăruie lumii visare.
căldura lor blândă o las să mă cheme,
o las de prin smârcuri cu dor să m-adune
să-mi dea libertate, idei de minune,
să-mi dea înc-o șansă, să-mi dea înapoi
clipe dulci de visare la schimb cu nevoi
întinse prin ani risipiți ce apasă
pe umeri, pe gânduri, pe iarba de coasă,
să-mi arate cum pot să desfac în cuvânt
atmosfera de trupul lipit de pământ,
cum să simt mai acut acel puls ce zvâcnește
în inima lui, să nu-l scap printre dește,
să mă mir când l-aud îngânat -transformare
într-un cântec ritmat cum e valul în mare -
să mă mir când învăț înc-o dată-al supune
și-apoi liber să-l las alte sensuri s-adune,
alt gând când ivește într-o altă privire
îmboboci-va fior timpuriu în trăire.
O șansă în plus
Îmboboci-vor surâsuri pe buzele tale
cu parfum timpuriu de sfioase petale,
în ochi s-or aprinde licărire de stele,
căldură din flăcări din suflet de iele,
prin vene ți-or curge neliniști zvâcnind
cu puls zăpăcit de ispite și jind,
pe frunte idei ți-or pune cunună
cu raze mănunchi în care se-adună
un dor necurmat ce le-nfrânge pe toate,
un dor de întinsă pe zări libertate.
Să-l păstrezi ca refugiu când ți-e strâmtă cărarea,
când noaptea ascunde sub văl depărtarea,
când nori cotropesc atmosfera și-o strâng
în fuioare din care dorințele plâng,
să-ți fie pridvorul de unde se-ntoarce
destinul pe dos și neliniștea-n pace!
O șansă în plus e-o minune ce-așteaptă,
transformare de pas ce urcă o treaptă,
schimbare de clipă în ani ce au rost
și speranței - peren și ferit adăpost.
Să nu-ți uiți surâsul, nici focul! Cununa
s-o porți cu mândrie pe frunte întruna!
Desfătare
Îmboboci-vor trandafirii
ca o minune-n lumină;
din bucuriile firii
am să mă-nfrupt fără vină.
La ceas timpuriu atmosfera
se umple de triluri și soare
în cea mai de preț transformare
și veche de când ține era.
Apoi vine-un val de căldură
și-mi intră în inimă blând,
se schimbă în puls fremătând
prin vene, în dragoste pură.
Iubirea aceasta de tot
așteaptă o șansă să fie
prin ani tot mai aprigă, vie,
să-nfrângă orice complot
ce-ar vrea să îi fure candoare,
avânt, dor înalt, libertate,
idei fără care nu poate
să-mi fie din zare în zare
refugiu de flori și culoare,
miresme și tril, desfătare...
(2018)
... așa cum îmi sunt și cei care
stârnesc inspirat din duzină
scântei și fâșii de lumină
și dăruie lumii visare.
vineri, 3 noiembrie 2017
Cădea-vor măști
Un personaj străin cu mască pe obraz
mi-a răsărit la geam. Privea peste pervaz
printre ghivece cu suave orhidee.
Era bărbat, ori o fi fost femeie?
Nu știu, dar ochii îi avea desprinși din cer
cu miezul lor albastru, cu tonuri de mister,
sub umbre nu de nor, ci de la gene dese.
În ei găsit-am raze cu vârfuri neculese,
de inocență, de mirare și înalt.
Acum era afară și, dintr-un singur salt,
cât ai clipi din ochi, s-a năpustit în casă,
un bulgăr de lumină mătăsoasă,
desăvârșit în forma-i nouă, dezbrăcată
de toate măștile ce l-au ascuns vreodată.
S-a destrămat apoi în tristă risipire,
dar știu că nu a fost numai o nălucire
și că l-am cunoscut cândva și după nume
prin rătăcirile-mi grăbite-n lume.
Era ceva în bulgarele de lumină
care-mi stătuse viu la rădăcină
pe când purtam în ochi, cu vârfuri neculese,
raze de inocență. Azi se țese
rând după rând, din fir de vreme sură,
o mască nouă, timpului - măsură.
Străin mi-e chipul oglindit în geam,
dar orhideea are muguri noi pe ram
și m-oi ascunde după înflorirea ei
până s-or face măștile idei.
Apoi cădea-vor. Unii poate-or spune
că-n ele-s urme de înțelepciune.
(2017)
Aceleași douăsprezece cuvinte au iscat gânduri diferite fiecăruia dintre duzinarii înscriși în tabelul găzduit de Eddie.
mi-a răsărit la geam. Privea peste pervaz
printre ghivece cu suave orhidee.
Era bărbat, ori o fi fost femeie?
Nu știu, dar ochii îi avea desprinși din cer
cu miezul lor albastru, cu tonuri de mister,
sub umbre nu de nor, ci de la gene dese.
În ei găsit-am raze cu vârfuri neculese,
de inocență, de mirare și înalt.
Acum era afară și, dintr-un singur salt,
cât ai clipi din ochi, s-a năpustit în casă,
un bulgăr de lumină mătăsoasă,
desăvârșit în forma-i nouă, dezbrăcată
de toate măștile ce l-au ascuns vreodată.
S-a destrămat apoi în tristă risipire,
dar știu că nu a fost numai o nălucire
și că l-am cunoscut cândva și după nume
prin rătăcirile-mi grăbite-n lume.
Era ceva în bulgarele de lumină
care-mi stătuse viu la rădăcină
pe când purtam în ochi, cu vârfuri neculese,
raze de inocență. Azi se țese
rând după rând, din fir de vreme sură,
o mască nouă, timpului - măsură.
Străin mi-e chipul oglindit în geam,
dar orhideea are muguri noi pe ram
și m-oi ascunde după înflorirea ei
până s-or face măștile idei.
Apoi cădea-vor. Unii poate-or spune
că-n ele-s urme de înțelepciune.
(2017)
Aceleași douăsprezece cuvinte au iscat gânduri diferite fiecăruia dintre duzinarii înscriși în tabelul găzduit de Eddie.
vineri, 27 octombrie 2017
Prins sub vânt
Cât de greu poate fi
să păstrezi în priviri
un surâs,
și în suflet să ții
oameni buni și iubiri
neconstrâns?
Câte vise îți lași
să învingă orbiri,
ferecări?
Și pe lume câți pași
cu mirare înșiri
între zări?
Ești copac prins sub vânt
cu odgoane de timp
și-ai găsit
drag de zbor și avânt
în acest anotimp
desfrunzit.
(2017)
Ne așteaptă la el.
A deschis un tabel
Eddie.
să păstrezi în priviri
un surâs,
și în suflet să ții
oameni buni și iubiri
neconstrâns?
Câte vise îți lași
să învingă orbiri,
ferecări?
Și pe lume câți pași
cu mirare înșiri
între zări?
Ești copac prins sub vânt
cu odgoane de timp
și-ai găsit
drag de zbor și avânt
în acest anotimp
desfrunzit.
(2017)
Ne așteaptă la el.
A deschis un tabel
Eddie.
luni, 11 septembrie 2017
Şoapta vântului prin plete
Era demult, într-altă toamnă,
când mi-am lăsat c-un zâmbet nou,
pe-o frunză, inima. Înseamnă
că azi nu-i lipsă din tablou,
ci-i doar pierdută printre ere
cât încă nimenea n-o cere.
Frunza de-atunci e doar un gând
sau șoapta vântului prin plete.
Eu stau pe-o bancă așteptând
nopți cu parfum de margarete,
de dalbe flori de iasomie
și veseli clopoței ce-mbie.
Mi-e drag de toamnă și mi-e sete
de ploi și de furtuni de frunze.
Cu dansul lor vor să mă-mbete,
ca, printre ezitări confuze,
ostatic inima să-mi țină
încă un an, fără lumină.
Mi-e drag de toamnă și de focul
pe care l-a aprins în ramuri,
Culoarea-i vie ține locul
simțirilor. Deșarte flamuri
se scutură și se destramă,
iar eu, pustie, le sunt ramă.
Era demult, într-altă toamnă...
Dar toamna asta am să-mi cer
inima înapoi. Mă-ndeamnă
colţul de sus, plin de mister,
dintr-un tablou cu aripi rupte
de timp, din zboruri să se-nfrupte.
(2017)
Iar din duzina de cuvinte,
din şoapta ei ce ne-nsoţeşte
se-nfruptă cei ce iau aminte
la Blogul lui Cartim, fireşte.
când mi-am lăsat c-un zâmbet nou,
pe-o frunză, inima. Înseamnă
că azi nu-i lipsă din tablou,
ci-i doar pierdută printre ere
cât încă nimenea n-o cere.
Frunza de-atunci e doar un gând
sau șoapta vântului prin plete.
Eu stau pe-o bancă așteptând
nopți cu parfum de margarete,
de dalbe flori de iasomie
și veseli clopoței ce-mbie.
Mi-e drag de toamnă și mi-e sete
de ploi și de furtuni de frunze.
Cu dansul lor vor să mă-mbete,
ca, printre ezitări confuze,
ostatic inima să-mi țină
încă un an, fără lumină.
Mi-e drag de toamnă și de focul
pe care l-a aprins în ramuri,
Culoarea-i vie ține locul
simțirilor. Deșarte flamuri
se scutură și se destramă,
iar eu, pustie, le sunt ramă.
Era demult, într-altă toamnă...
Dar toamna asta am să-mi cer
inima înapoi. Mă-ndeamnă
colţul de sus, plin de mister,
dintr-un tablou cu aripi rupte
de timp, din zboruri să se-nfrupte.
(2017)
Iar din duzina de cuvinte,
din şoapta ei ce ne-nsoţeşte
se-nfruptă cei ce iau aminte
la Blogul lui Cartim, fireşte.
joi, 31 august 2017
În căutarea perfecțiunii
Ascultă-nserarea picurând peste iarbă
cu foșnet suav ca o pală de vânt.
Ascultă cu mine și privește, că-s oarbă
de când stau ascunsă la tine-n cuvânt.
Mi-alină cu șoapte un dor de lumină...
În ele să scurgi raze frânte de soare.
În umbra din tine mă-ncropesc fără vină,
și tu mă cuprinzi în duioasă-acceptare.
Înainte de tine alt cuvânt m-a înfrânt,
înainte anost îmi era infinitul.
Adieri dinspre tine mi-amintesc de avânt
și-mi adaugă aripi ce înfruntă zenitul.
Cu atât altruism m-ai lăsat să aleg...
În alegere-am fost adevăr și mirare
că de tine-apriori aș putea să-mi dezleg
ori întreagă, ori frântă albastra mea zare.
Eu sunt oarbă de tine, dar tu vezi în amurg
cum se-adună curate temeinice clipe
și le-nșiri în povești unde rimele curg,
un poem cât o viață încercând să-nfiripe.
Eu sunt oarbă, dar vezi cu ce dor mi te-am scris,
că-mi exiști și că-mi ești adăpost pentru visuri?
Ești perfect și de-aceea te-am schițat imprecis
în antet, peste suflet, unde nu-s compromisuri.
(2017)
Căutând perfecțiunea în cuvânt sau în lume,
răscolind de la bun început alfabetul,
ne-am înscris în tabel după blog, după nume,
unde Eddie ne cheamă la jocuri anume
și jocului nostru îi pune antetul.
cu foșnet suav ca o pală de vânt.
Ascultă cu mine și privește, că-s oarbă
de când stau ascunsă la tine-n cuvânt.
Mi-alină cu șoapte un dor de lumină...
În ele să scurgi raze frânte de soare.
În umbra din tine mă-ncropesc fără vină,
și tu mă cuprinzi în duioasă-acceptare.
Înainte de tine alt cuvânt m-a înfrânt,
înainte anost îmi era infinitul.
Adieri dinspre tine mi-amintesc de avânt
și-mi adaugă aripi ce înfruntă zenitul.
Cu atât altruism m-ai lăsat să aleg...
În alegere-am fost adevăr și mirare
că de tine-apriori aș putea să-mi dezleg
ori întreagă, ori frântă albastra mea zare.
Eu sunt oarbă de tine, dar tu vezi în amurg
cum se-adună curate temeinice clipe
și le-nșiri în povești unde rimele curg,
un poem cât o viață încercând să-nfiripe.
Eu sunt oarbă, dar vezi cu ce dor mi te-am scris,
că-mi exiști și că-mi ești adăpost pentru visuri?
Ești perfect și de-aceea te-am schițat imprecis
în antet, peste suflet, unde nu-s compromisuri.
(2017)
Căutând perfecțiunea în cuvânt sau în lume,
răscolind de la bun început alfabetul,
ne-am înscris în tabel după blog, după nume,
unde Eddie ne cheamă la jocuri anume
și jocului nostru îi pune antetul.
Etichete:
2017
,
duzina de cuvinte
,
provocarea de luni
| Reacții: |
vineri, 19 mai 2017
Jurnalul unei doamne
și te uiți peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Mi se face-a tăcere, mi se face târziu
și mi-e dor de ce-am fost înainte de toate.
Desenez din priviri frânte dungi pe parchet.
Transparența-ntre noi se îneacă în fum,
Am făcut din cuvinte un fel de pachet
legat cu emoții adunate pe drum.
Unul, tu, altul, eu - le păstrăm strâns la piept,
că ni-s vorbe nespuse și s-or cere vreodată.
Pân' atunci ni se pare că-i aproape nedrept
să le pierdem. Ne-am pierde cu ele deodată.
Ne aducem aminte de ele pe-alese
după cum își învârte secunda fuiorul.
Unele-s dulci, dar nu ni-s prea dese
fiindcă că ni se strepezește dorul.
Altele ni-s ca bila de amare
și nu doar gura ni se face pungă.
Ne pasc tăceri pândind în așteptare
și nu-s cuvinte care să ne-ajungă.
Sau, poate, sunt, dar au alt înțeles
când eu le spun și altul când le-asculți.
Degeaba-n ele sufletul mi-l țes
când pașii tăi le-mprăștie, desculți.
Degeaba le desfac din bule de tăcere
în care stăm ascunși, parcă, dintotdeauna
când nu mai simt extaz și nici durere,
când nu-mi mai ești nici soarele, nici luna.
E-o transformare în semantică, în suflet
sau în semantica adâncă a sufletului meu?
Dacă la întrebarea asta mă încumet
să dau răspuns, mai pierd un curcubeu.
Și poate că e ultimul din picătura clară
ce cade tot mai rar pe capătul de geană.
O secetă presimt, întinsă și amară,
brăzdând fără de milă ca un cuțit în rană.
Cât de ușor ar fi să aplicăm gingaș
un unguent făcut din vorbe dulci și blânde
în care-apoi, zâmbind, să căutăm sălaș
pentru-ale noastre inimi de dragoste flămânde!
Nu ne-am mai regăsi străini unul de altul
ca alge rătăcind în ape fără rost
și ne-am recâștiga adâncul și înaltul,
și nu ne-ar mai fi dor de tot ce am mai fost.
O iederă urcând îmbrățișări cuvinte
pe-un arbore șoptind din frunze mângâieri
am fi pân' la sfârşit, cum îmi aduc aminte
că ne prinsese vremea-n amiaza altui ieri.
Ridic paharul de cristal rubiniu
și mă uit peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Ţi se face-a tăcere, ţi se face tarziu
și ţi-e dor de ce-am fost înainte de toate.
(2017)
Alte scrieri pe această temă sau folosind aceeași duzină de cuvinte sunt înscrise în tabelele găzduite de Eddie.
Îmi pare rău că n-am reușit să răspund celor care mi-au lăsat un dar de gând și cuvânt. Am fost și sunt încă prinsă într-un vârtej de întâmplări care îmi solicită o grămadă de timp și de energie. Îmi cer scuze dinainte dacă nu voi reuși să interacționez cu cititorii și colegii de scris încă o vreme și vă mulțumesc din suflet pentru fiecare gând cu care mi-ați înseninat ziua.
Etichete:
2017
,
duzina de cuvinte
,
provocarea de luni
| Reacții: |
joi, 27 aprilie 2017
Pânză de păianjen
Am scos din teacă un gând tăios.
I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.
De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.
Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.
Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.
Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)
Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.
I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.
De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.
Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.
Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.
Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)
Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.
joi, 23 martie 2017
Casa nălucii
Catifea imprimată cu flori stacojii
pe alb de zăpadă imaculată, pufoasă,
întinsă a lene pe divanul din casă,
lumina filtrată prin perdele-aurii
în dungi ireale cu luciri de mătasă,
păstăi de vanilie aşezate pe masă
răsfirându-şi arome suave şi vii
în odaia în care amintirile-apasă
îmbie la vis pe oricine îşi lasă
la răscruce de dor fum de gânduri târzii.
Pe divan o nălucă se răsfaţă-ntre perne
învelită în umbre ca-ntr-un voal enigmatic.
Cu un glas tulburat ca un susur sălbatic,
cu un râs copios ca din miez de caverne
e un slab orator cu discursul emfatic
ce pictează cu sânge tabloul lunatic.
Cu un un gest delicat, incredibil de lesne,
capul îi cade rostogol şi, dramatic,
ochii i-s vii şi i-s, parcă, jeratic
când privesc cu durere - doar atâta - spre glezne.
Se vorbea prin cartier că năluca nu-i iartă
pe cei care crud hotarât-au odată
decapitarea-i. De atunci îi aşteaptă
să le schimbe şi lor netrebnica soartă.
Dar veacuri trecut-au într-a timpului roată,
iar cei vinovaţi încă nu se arată.
Păianjeni prin colţuri închipuie hartă
şi praful se-aşterne în straturi de vată.
E casa nălucii şi nimeni nu cată
să-i tulbure tihna bătându-i în poartă.
(2017)
Alte scrieri ale duzinarilor, de această dată, la Vienela.
pe alb de zăpadă imaculată, pufoasă,
întinsă a lene pe divanul din casă,
lumina filtrată prin perdele-aurii
în dungi ireale cu luciri de mătasă,
păstăi de vanilie aşezate pe masă
răsfirându-şi arome suave şi vii
în odaia în care amintirile-apasă
îmbie la vis pe oricine îşi lasă
la răscruce de dor fum de gânduri târzii.
Pe divan o nălucă se răsfaţă-ntre perne
învelită în umbre ca-ntr-un voal enigmatic.
Cu un glas tulburat ca un susur sălbatic,
cu un râs copios ca din miez de caverne
e un slab orator cu discursul emfatic
ce pictează cu sânge tabloul lunatic.
Cu un un gest delicat, incredibil de lesne,
capul îi cade rostogol şi, dramatic,
ochii i-s vii şi i-s, parcă, jeratic
când privesc cu durere - doar atâta - spre glezne.
Se vorbea prin cartier că năluca nu-i iartă
pe cei care crud hotarât-au odată
decapitarea-i. De atunci îi aşteaptă
să le schimbe şi lor netrebnica soartă.
Dar veacuri trecut-au într-a timpului roată,
iar cei vinovaţi încă nu se arată.
Păianjeni prin colţuri închipuie hartă
şi praful se-aşterne în straturi de vată.
E casa nălucii şi nimeni nu cată
să-i tulbure tihna bătându-i în poartă.
(2017)
Alte scrieri ale duzinarilor, de această dată, la Vienela.
luni, 13 martie 2017
Cuib cu mistere
Pe-o pagină albă, pustie ca luna
cu carioca desenat-am o desagă.
Ce-ascunde în ea îmi este totuna,
căci, cuib cu mistere, mi-e dragă.
Mistere minore pe care le-aş pierde
prin clipe ce-şi dau importanţă:
firul de iarbă fraged şi verde,
tăceri care nasc o speranţă,
falanga cu scuturi din zâmbete calde
şi suliţi din vorbe-ascuţite,
imprudenta zvâcnire de aripi nomade
şi lanţuri, zăvoare, cuţite
stau în desagă-n dezordine-astrală
ca fire de praf ori de viaţă.
Le scap de incendii, de moarte, de boală,
de lacrimi, potop şi de ceaţă.
Pe-o pagină albă, pustie ca luna
desenat-am cu cretă un cerc.
E albă şi creta, iar eu, ca nebuna,
să-i aflu conturul încerc.
Şi nu înţeleg ce bizar personaj
din filmul acesta ce trece
îmi cade din cer în cerc, în picaj,
şi face şi creta să plece,
şi-mi cere desaga de pe pagina veche
cu tot cu misterul din ea.
Dar filele mele sunt toate pereche
şi-s toate din pulberi de stea
udate cu apă din miezul furtunii,
frământate cu palme crăpate,
uscate la soare. Aşa că niciunii
n-au drept să le rupă din carte.
Să-şi facă desagă, şi cercuri să-şi facă...
Le dau carioca şi cretă.
Şi vântul turbat, şi soare ce seacă,
şi apa ce tot se repetă.
Iar când le-o fi gata desaga, şi plină,
iar cercul în drum spre spirală,
i-aştept să-ntretaie un arc cu deplină,
perfectă dezordine-astrală.
Şi-n flama trezită şi vie a clipei
aripi ne-or da iarăşi zvâcnire
de nu le-om lăsa pradă tristă risipei
din noi în adâncă orbire.
(2017)
Alte scrieri pornind de la aceeaşi duzină de cuvinte - în tabelul găzduit de Eddie.
cu carioca desenat-am o desagă.
Ce-ascunde în ea îmi este totuna,
căci, cuib cu mistere, mi-e dragă.
Mistere minore pe care le-aş pierde
prin clipe ce-şi dau importanţă:
firul de iarbă fraged şi verde,
tăceri care nasc o speranţă,
falanga cu scuturi din zâmbete calde
şi suliţi din vorbe-ascuţite,
imprudenta zvâcnire de aripi nomade
şi lanţuri, zăvoare, cuţite
stau în desagă-n dezordine-astrală
ca fire de praf ori de viaţă.
Le scap de incendii, de moarte, de boală,
de lacrimi, potop şi de ceaţă.
Pe-o pagină albă, pustie ca luna
desenat-am cu cretă un cerc.
E albă şi creta, iar eu, ca nebuna,
să-i aflu conturul încerc.
Şi nu înţeleg ce bizar personaj
din filmul acesta ce trece
îmi cade din cer în cerc, în picaj,
şi face şi creta să plece,
şi-mi cere desaga de pe pagina veche
cu tot cu misterul din ea.
Dar filele mele sunt toate pereche
şi-s toate din pulberi de stea
udate cu apă din miezul furtunii,
frământate cu palme crăpate,
uscate la soare. Aşa că niciunii
n-au drept să le rupă din carte.
Să-şi facă desagă, şi cercuri să-şi facă...
Le dau carioca şi cretă.
Şi vântul turbat, şi soare ce seacă,
şi apa ce tot se repetă.
Iar când le-o fi gata desaga, şi plină,
iar cercul în drum spre spirală,
i-aştept să-ntretaie un arc cu deplină,
perfectă dezordine-astrală.
Şi-n flama trezită şi vie a clipei
aripi ne-or da iarăşi zvâcnire
de nu le-om lăsa pradă tristă risipei
din noi în adâncă orbire.
(2017)
Alte scrieri pornind de la aceeaşi duzină de cuvinte - în tabelul găzduit de Eddie.
duminică, 19 februarie 2017
Lănţişorul de argint (3)
Povestea incepe aici
Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
cu mintea încă prinsă de dulcile ispite.
Fiori de încântare şi, poate, şi de spaimă
o scutură prelung. Apoi şoptit îngaimă:
"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.
Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis
de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...
În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.
Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,
în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.
Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.
Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.
La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.
Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei
să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.
Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.
S-a strofocat atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.
Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i mută cu vină.
"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...
Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,
să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge
când mintea mea flămândă imaginea ţi-o ţese:
un robinet ce scurge din el delicatese."
"Atunci de ce mă chemi cu vorbe dulci în vis
dacă ce-mi curge-n vene îţi pare interzis?"
"Fiindcă mă atrage făptura-ţi graţioasă.
Inima mea tăcută cu tine e acasă.
Nici eu nu înţeleg aceste simţăminte.
Nu le-am avut vreodată sau nu-mi aduc aminte."
Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.
El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.
Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.
Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."
"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
Mirată, îl cuprinde şi-apoi plutesc aşa,
între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
O stâncă mai semeaţă cu creştet plat şi lat
e locul potrivit pentru aterizat.
Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
Ezitant îi întinde o mână şi dânsa o prinde.
Curajul ei, din nou, îi place, îl surprinde.
Coboară împreună pe scara cioplită
în casa lui din munte, atent tăinuită.
El aprinde o torţă în noaptea de catran.
Dantele de calciu pe pereţi, pe tavan
se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i-aprind bujorii tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!
Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "
Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.
El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.
El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."
"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."
"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"
"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina , atunci, e-o inovaţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."
El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.
În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint
şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)
Aceleaşi douăsprezece cuvinte în scrieri care vă vor pune mai puţin răbdarea la încercare, în tabel la Eddie.
Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
cu mintea încă prinsă de dulcile ispite.
Fiori de încântare şi, poate, şi de spaimă
o scutură prelung. Apoi şoptit îngaimă:
"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.
Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis
de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...
În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.
Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,
în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.
Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.
Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.
La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.
Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei
să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.
Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.
S-a strofocat atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.
Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i mută cu vină.
"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...
Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,
să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge
când mintea mea flămândă imaginea ţi-o ţese:
un robinet ce scurge din el delicatese."
"Atunci de ce mă chemi cu vorbe dulci în vis
dacă ce-mi curge-n vene îţi pare interzis?"
"Fiindcă mă atrage făptura-ţi graţioasă.
Inima mea tăcută cu tine e acasă.
Nici eu nu înţeleg aceste simţăminte.
Nu le-am avut vreodată sau nu-mi aduc aminte."
Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.
El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.
Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.
Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."
"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
Mirată, îl cuprinde şi-apoi plutesc aşa,
între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
O stâncă mai semeaţă cu creştet plat şi lat
e locul potrivit pentru aterizat.
Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
Ezitant îi întinde o mână şi dânsa o prinde.
Curajul ei, din nou, îi place, îl surprinde.
Coboară împreună pe scara cioplită
în casa lui din munte, atent tăinuită.
El aprinde o torţă în noaptea de catran.
Dantele de calciu pe pereţi, pe tavan
se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i-aprind bujorii tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!
Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "
Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.
El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.
El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."
"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."
"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"
"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina , atunci, e-o inovaţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."
El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.
În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint
şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)
Aceleaşi douăsprezece cuvinte în scrieri care vă vor pune mai puţin răbdarea la încercare, în tabel la Eddie.
sâmbătă, 11 februarie 2017
Lănţişorul de argint (2)
Povestea incepe aici
Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.
E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.
Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.
Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.
Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.
Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.
Adoarme şi visează a treizecea oară
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă
şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.
Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.
Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţişi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:
"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept singurel şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
și în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,
trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână
şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptul înserării pe-alei triste, pustii.
Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."
Soarele intră în casă prin fereastră
și zarea se dezvăluie senină şi albastră.
Fata zâmbeşte din patul deranjat
de cât s-a zvârcolit, de tot ce a visat.
(2017)
Continuarea are link aici, acum că am scris-o. Până la (ne)fericitul eveniment mergeţi la confratele Eddie, consultaţi tabelele şi străbateţi cărările care pornesc din ele. Nu aveţi nevoie de parolă. Parol!
Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.
E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.
Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.
Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.
Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.
Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.
Adoarme şi visează a treizecea oară
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă
şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.
Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.
Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţişi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:
"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept singurel şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
și în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,
trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână
şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptul înserării pe-alei triste, pustii.
Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."
Soarele intră în casă prin fereastră
și zarea se dezvăluie senină şi albastră.
Fata zâmbeşte din patul deranjat
de cât s-a zvârcolit, de tot ce a visat.
(2017)
Continuarea are link aici, acum că am scris-o. Până la (ne)fericitul eveniment mergeţi la confratele Eddie, consultaţi tabelele şi străbateţi cărările care pornesc din ele. Nu aveţi nevoie de parolă. Parol!
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)




















