şi pentru totdeauna să-mi fie moştenirea,
iar toate clipele în care, blazată, îmi amân
cuvântul să-mi îmbrace cu adevăr gândirea
sunt zarurile morţii oprite pe un cant,
purtând ca pe-o pecete rostogolirea frunţii
în fumul gros şi mut al cruntului neant
care înghite deopotrivă şi oamenii, şi munţii.
Am început cândva şi eu să mă termin,
dar sigur voi rămâne profund neterminată.
În cupa gândului va fi măcar un strop de vin
lăsat la limpezit pe altă niciodată.
Ca lumea să-şi găsească mai lesne înţeles,
îmi spun că tot ce-ncepe-i menit să se sfârşească
şi sunt atâta vreme cât încă am de-ales,
iar vremea nefiinţei îmi pare nefirească.
Dar orice început nu e decât părere
şi tot părere e sfârşitul a orice,
căci din nimic nu creşte nici lucru, şi nici vrere
şi tot ce-a fost vreodată s-a preschimbat în ce
este şi-o fi sub zarul rotund al întâmplării.
Când spun pe totdeauna, gândesc de-acum 'nainte,
când spun în depărtare, văd peste muchia zării.
Dar strâmtă e ideea închisă în cuvinte,
c-a fost întotdeauna şi-n urmă veşnicia
şi depărtarea plină de lucruri schimbătoare.
De ne-nţeles nimicul, greu de-nţeles vecia
ce n-a-nceput vreodată şi care nu dispare.
(2015)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu