Cu miezul încă viu şi-aprins

Îmi curge ruginiu prin vene
cântecul blând al altei toamne
când iarăşi cad pe vânt, alene,
foi care par trist să condamne
timpul grăbit, palidul soare
cu răsăritul prea târziu,
mânia destrămându-şi-o-n culoare
cu miez încă aprins şi viu.
Mi-era uşor să mă pretind
un semizeu atins de nemurire,
mi-era uşor pe buze să-mi întind
surâs prelins dinspre senina fire.
Purtam destoinic paşii peste moarte
Şi moartea îşi foşnea înfrângerea din frunze.
Eram la prima pagină din carte...
În gânduri îmi şopteau neostoite muze
Şi accesibil îmi era tot viitorul,
nemărginit ca zarea fără nori.
Părea că vremea îşi avea izvorul
în inima-mi cuprinsă de fiori.
De-atunci am răsfoit aproape un volum.
Tot tânără în suflet, dar matură-n gând,
paşii îmi sunt mai potoliţi pe drum,
iar frunzele mă însoţesc tăcând.
Tace şi timpul, curgând fără oprire,
iar eu pretind că nu îl bag în seamă,
chiar dacă un reumatism îmi dă de ştire
că frunzele înspre pământ mă cheamă.
E-un curier ce-abia îşi ţine râsul
când strâng din dinţi şi iau un hap să-mi treacă.
Încă îmi port abil surâsul
intrat în caracter. Şi dacă
mi-aş desena pe un panou toamnele toate,
ultima vine ca o pală blândă
să-mi scuture din suflet frunzele mirate
că pot de ramuri să mi se desprindă
când scăpătă în asfinţit palidul soare
grăbit de timpul necuprins,
mânia destrămându-şi-o-n culoare
cu miezul încă viu şi-aprins.
(2016)

Douăsprezece cuvinte i-au inspirat pe duzinari încă o dată. Îi găsiţi, ca de obicei, înscrişi în tabelul găzduit de Eddie.