Blestemul Tincăi

Straiţe, zdrenţe şi covoare,
trompa unui gramofon,
trei săgeţi cu aripioare,
un arc frânt şi-un telefon,
un ghiveci fără de plante
şi seminţe-ntr-un flacon,
foarfecă şi coasă boante,
un joben şi un palton,
o maşinărie roasă
de rugina unui veac
şi o cheie unsuroasă
într-o cârpă de bumbac
stau în podul ţaţei Tinca
printre printre alte hondrobeie,
valorând cam cât nimica,
ori în pod, ori în muzee...

Tinca le-a ţinut o viaţă
ca pe nişte moaşte sfinte,
ascunzându-le într-o ceaţă
care îşi avea sorginte
nu-n descântec necurat,
cum i se dusese buhul,
ci-n, mereu necurăţat,
praful strâns din tot văzduhul
în cei ani, nimeni nu ştie
câţi, de i-a trăit bunica,
de-o credeau cu toţi stafie
şi înfioraţi de frica
arătării cu un dinte
şi cu tenul încreţit,
cocoşată, cu veşminte
rupte, fără colorit
ca o noapte fără lună
îşi scuipau în sân grăbit
ca să scape de nebună
şi de ceasul cel cumplit.

Când s-a stins au căutat
prin tot podul o dovadă
că-i ascuns cel necurat
între ţoalele din ladă,
între străchini şi borcane:
o copită sau o coadă
ori acele două coarne.
N-au găsit nimic concret
să confirme bănuiala,
dar nu e niciun secret
că din toată osteneala
s-au ales c-o tuse seacă.
Unii cred că e blestem,
alţii, mai isteţi oleacă
ori naivi ce nu se tem,
spun că praful e de vină
pentru lipsa de-oxigen
şi au şters-o în grădină
ca să scape de-alergen.

Tinca n-a avut copii
şi simţind că e aproape
ceasul ultimei chindii
a scos straie şi prosoape,
un oghial şi-o pernă moale,
nişte scoarţe noi, ţesute,
un ceaun şi două oale
care să fie umplute
cu ciorbă şi cu sarmale
când i-or face pomenire
dintre neamurile sale
cei ce-or fi mai cu simţire.
Apoi a chemat notarul
să-i însemne pe hârtie
că îşi lasă tot amarul
de avut, zestre să-i fie,
unei nepoate de frate
rămasă demult orfană
crescută-ntr-un sat, departe,
de-o vădană, tot sărmană.

Fata a aflat târziu
cum îi fu schimbată soarta
şi-a intrat în loc pustiu
deschizând, sfioasă, poarta.
În coşarca de nuiele
lăsată în faţa uşii,
ca o noapte fără stele,
aştepta mâţa mătuşii.
O pisică-aşa zburlită
nu văzuse niciodată.
Ochii-adânci purtau ispită
în privirea lor ciudată.
Iar pe streaşină stătea
ca un ghem alb de zăpadă
bufniţa ce picotea
pe uluc, gata să cadă.

Casa, toată răscolită
de străini la-nmormântare,
murdară şi prăfuită,
aştepta dereticare.
Şi s-a apucat de treabă,
a spălat, a strâns, a şters
şi a măturat în grabă.
Mătura îi dădea ghes
către pivniţa închisă
cu un lacăt fără cheie
ca o lume interzisă
unde nu stau doar ciuveie.
Curioasă, biata fată
de belciuge-a tras c-o rangă
şi-a deschis uşa îndată
gândind că are s-o dreagă
mai târziu, când o fi vreme.

Amuţită de uimire
când din beci au prins s-o cheme
glasuri, scâncete, jelire
a păşit în jos pe trepte
lunecoase, ştirbe, reci,
neştiind de să se-ndrepte
spre întunecatul beci
sau să fugă înapoi
de teamă ca să nu moară
când îi fac inima sloi
umbre care-o înconjoară.
Unde scara s-a sfârşit
a găsit un felinar.
Nu avea la ea chibrit,
dar alături un amnar,
cremene şi-un pic de iască
i-au fost toate de-ajutor.
Lumina juca drăcească
pe pereţi şi un sobor
de ciudate creaturi
i s-au arătat 'nainte:
un dragon cu solzii suri
răsuflând pe nări fierbinte
şi trei inorogi legaţi
lâng-o iesle, mai deoparte,
argintii şi aripaţi,
zvârcolindu-se de moarte.
În mijloc, pe-o masă mare
era deschis un grimoar,
lângă el într-o căldare
cu un iz stătut, bizar,
o poţiune clipocea
izvorând un fum verzui
care se împrăştia
şi-i ţinea pe toţi tehui.
Când l-a inspirat nepoata,
în loc să o ameţească,
ei i-a arătat cum soarta
are s-o învrednicească.

Ca şi cum dintotdeauna
ar fi învăţat magie
a chemat în horă luna,
stelele şi-o păpădie
şi le-a preschimbat în iele.
A dansat până în zori
cu nebunele, iar ele
s-au făcut pe urmă flori
galbene, mici, parfumate,
cu miros de miere dulce,
stele-n iarbă presărate,
vântul hora să le-o usce.

Când nepoata s-a trezit
între flori de sânziene,
lângă iazul adumbrit
din poiană, printre gene
a zărit, culcată-n iarbă,
o baghetă de argint.
Sângele-a-nceput să-i fiarbă,
a atins-o în alint
şi a prins-o-n pumnul strâns
ca să-i simtă vraja nouă.

După Tinca mulţi n-au plâns,
poate doar tăcuta rouă...
Şi nici ei nu-i pare rău,
căci s-a-ntors şi-i iar frumoasă,
ochii verzi, părul pârău
peste umeri i se lasă,
şi-i tânără ca o noapte
când apune soarele,
iar secretul ei, în şoapte,
îl spun numai ielele.

Nu era întâia oară
când Tinca întinerea
cu poţiunea cea amară
pe care doar ea ştia
s-o prepare, s-o descânte,
s-o amestece-n ceaun.
Ea ştia cât s-o-nfierbânte
ca să iasă leacul bun.
Se născuse-ntr-un sabat
cu veacuri întregi în urmă.
De tânără a-nvăţat
cum că viaţa nu se curmă
când ajungi la bătrâneţe
cocoşată şi schiloadă,
faţa numai cute creţe,
trei fire de păr în coadă
cenuşii, subţiri şi moi,
oase strâmbe care dor,
ochi înceţoşaţi şi goi
cu orbul găinilor.

Dar din câte vrăjitoare
erau în sabat demult,
numai ea a fost în stare
să trăiască aşa mult,
numai ea a înfrânt ciuma,
holera, lepra, vărsatul
şi acum, la toată urma,
ea singură-i tot sabatul.
Vieţi, câte-a-nşirat pe aţă,
n-a găsit o ucenică
vrednică de-ajuns, isteaţă
şi loială, fără frică,
pe care s-o dăscălească,
s-o facă asemeni ei,
veşnicia s-o petreacă
printre inorogi şi zmei.
Să se prindă, cosânzene,
printre ielele nebune,
nopţile de sânziene,
şi pădurea să răsune.
Flăcăii să-i ispitească,
să le fure minţile.
Iar în urma lor să crească
neînfăptuitele.

Demult singură pe lume,
păstrătoarea unui dar,
a schimbat atâtea nume
câte sunt în calendar
şi a fost pe rând prinţesă
ori umilă cerşetoare,
şi nevastă, şi metresă
ori hoaţă la drumul mare,
precupeaţă, jupâneasă
ori ţărancă gospodină,
dar mereu cea mai frumoasă,
cu catrinţă ori hermină.

A schimbat atâtea vremuri,
a-nvăţat cât n-a visat
despre lume. Te cutremuri
câte rele a aflat
şi te-ai bucura-n mirare
de-ai şti cât frumos şi bine
a văzut sub mândrul soare
cum încununau destine.

Sunt mai multe vieţi de-acum
de când s-a gândit să curme
acest fără capăt drum
ce-a dus-o prin timp şi lume.
Dar, când simte că-i aproape
noaptea cea întunecată,
parc-ar vrea să se adape
din magie înc-o dată.
Nu ca să fie frumoasă,
nici iubirea n-o încântă,
nu-i mai trebuie nici casă,
nici palat. N-o înspăimântă
veşnicia nefiinţei,
c-a trăit destul şi bine.
Ce-i dă ghes nechibziunţei
de-a se-ntoarce iar în sine
e dorinţa de a fi
martoră la devenire
înc-o zi, şi înc-o zi,
pentru minunata fire,
pentru oamenii pe care
îi urăşte şi-i iubeşte,
pentru gânduri uimitoare,
pentru fapta care creşte
din izvorul de lumină
prins într-un singur cuvânt
care-şi are rădăcină
în cei care nu mai sunt.
Cum să plece, cum să moară
când mereu se schimbă toate?
Cum s-accepte să dispară
când sunt trepte-atât de-nalte
de urcat în viitor?
Doar un singur lucru ştie:
vremea e-o nălucă-n zbor.
În rest, pentru veşnicie,
toate sunt mister şi dor.

***

Stă-n umbra deasă-a unui nuc
îngândurată şi-abătută.
Un Călător, uşor năuc
în arşiţa nemaivăzută
înstăpânită peste fire
de zile lungi, istovitoare,
abia mai poate să respire.
Raze fierbinţi se scurg din soare
şi-arzând i se preling pe trup.
Păşeşte-agale şi trăgând,
într-un căruţ soios, un chiup.
Şi-ar lua oriunde şi oricând
un scurt răgaz pentru odihnă,
Îl mână spaima către ea
şi mintea lui nu-şi află tihnă.
Nu era un fricos sadea
care se sperie uşor.
Se va opri numai să bea
un strop de apă de izvor.
Ea îl aşteaptă să-i aducă
ce-o fi în chiupul cel de lut.
Atât de mult i-a dat de furcă!
Nu l-ar fi luat, de-ar fi ştiut.
Îl urmăresc nişte tâlhari
cu flinte scurte şi pumnale,
călare pe nişte-armăsari
de când s-a aşternut pe cale.
I-a auzit cum întrebau
de-o vrăjitoare blestemată.
Oamenii nu le răspundeau.
El? Nu ştia decât de-o fată...
Deja o vede-n depărtare
ca o nălucă albă, mută,
şezând la umbră pe cărare.
O fi frumoasă? O fi slută?
Dar fie cum o fi de-acuma!
El îi va da chiupul şi gata.
Şi, până nu se-ngroaşă gluma,
se va cărăbăni cu plata.

Parcă mai repede se-nşiră
pas după pas prin colb şi pietre,
şi parcă mai uşor respiră,
şi nici nu-i e aşa de sete...
Se-apropie şi îl cuprinde
un sentiment covârşitor:
e-un suflet cel care se vinde,
închis acolo, în ulcior.
Tâlharii sunt şi ei aproape;
le-aude caii în galop.
Îşi face cruce ca să scape.
Se-mpiedică la un hârtop.
Căruţul, zdrăngănind, se rupe.
Chiupul îi pleacă rostogol.
Caii, bătuţi barbar pe crupe,
nechează şi se-avântă stol.
O piatră-n drum... Chiupul se strică.
Nu curge strop, totu-i uscat.
Fuioare colbul se ridică
şi se aşterne, satinat,
pe cioburile din cărare.
Tâlharii pleacă înapoi
şi-aleargă până când în zare
devin un nor, apoi un roi,
apoi nimic. Pentru nimic
s-a ostenit şi-a tremurat
Nu va avea niciun câştig
la drumul ăsta blestemat.

Ridică ochii şi-o priveşte
pe cea care sub nuc aşteaptă.
Ea se ridică şi-i zâmbeşte.
De ce, după aşa o faptă?
Ţine un catastif în mână,
rupe o pagină, încet,
şi o aruncă în ţărână
c-o urmă fină de regret.
O fi frumoasă? O fi slută?
El a orbit... Nu de la soare.
E năucit, cu mintea mută,
nimic nu-l bucură, nu-l doare.
Ea se îndreaptă spre pădure,
el o urmează în tăcere.
Nimeni nu poate să-l mai fure
şi nici nu au nimic a-i cere,
căci a pierdut tot ce avea
când chiupul s-a rostogolit.
Blestemul ei aşa zicea...
Cine n-aduce ce-i menit
să i se spargă-n cioburi mii
sufletul, viaţa, viitorul
şi numai dacă o găsi
ce ascundea în el ulciorul
să fie iarăşi om întreg.

Dar Tinca s-a-ndurat de el.
Din ce se spune, înţeleg,
l-a luat cu dânsa la castel
şi-n nopţi de vară şi de vrajă
când iarba înflorea cu stele
un Călător stătea de strajă
şi în pădure jucau iele.

Blestemul, pentru prima oară,
s-a-ntors asupra ei, cumva,
când, ba de milă, ba-ntr-o doară,
l-a luat alăturea de ea
pe Călătorul fără nume
cu minţile de tot pierdute,
împrăştiate-n larga lume
în flori mereu nedesfăcute.
S-a-ndrăgostit de el Catinca...
Nu mai văzuse niciodată,
de când s-a pomenit, nimica
aşa de mândru. Şi curată
iubirea îi era, şi tristă
fiindcă nu putea afla
vreo dezlegare de există
la vraja ei cumplit de grea.

A căutat timp de o viaţă,
pe pajişti, flori îmbobocite
şi care mor de dimineaţă,
de rouă, parcă, otrăvite.
A adunat frânturi de gând,
le-a pus în cel iubit nespus,
dar viaţa lui râdea trecând
şi mai avea doar un apus.
Înnebunită de durere,
i-a dat licoarea cea amară
neîncetând nicicând să spere
c-o da de leac a doua oară.
N-a fost să fie... Înc-o dată
l-a prins în hora ielelor,
şi vieţi la rând treceau îndată
precum trec clipele în zbor.
De-aceea îşi dorea de-un timp
să-l uite şi să lase-n urmă
pe cel care avea doar chip,
iar gând şi suflet - nicio brumă.
Dar n-a putut, el e stăpân
pe inima ei şi pe minte
şi, câte zile-i mai rămân,
nimic n-are s-o-nveţe minte.

Spunea blestemul de demult
că de-ar găsi ce-a fost în chiup,
suflet şi gând, într-un tumult,
s-ar aduna din nou în trup.
Dar cum să cauţi ce nu ştii
şi să găseşti ce n-are nume?
Unde? În munţi ori în câmpii?
Sau poate că nici nu-i în lume...
În noaptea ielelor, în care
a-ntinerit ultima dată
a coborât în beci călare
pe mătura ei femecată
şi a deschis a mia oară
grimoarul vechi cu scoarţe roase,
a luat de pe o policioară
un corn de inorog şi oase
şi-a descântat ca niciodată,
s-a rătăcit printre cuvinte
şi s-a lăsat de vrăji purtată
şi în trecut, şi înainte.

În urmă a văzut un mag
cu suflet negru ca de smoală
ce n-a păstrat un lucru drag
în inima-i cernită, goală.
Cât a trăit a-mprăştiat
atâta rău în jurul lui
că vrăjitoarele-au aflat
şi l-au jertfit nimicului,
iar sufletul l-au pus în chiup
ca niciodată să nu poată
să intre iarăşi într-un trup.
Iar chiupului i-au pus lăcată
de farmece albe, curate.
Ca să rămână totdeauna
peceţi pe suflet ferecate,
bătrâne, una câte una,
sleindu-se de tot de vrajă,
s-au stins ca lumânarea arsă
pân' la sfârşit, dar stau de strajă
acolo unde se revarsă
dintr-una-ntr-alta lumile.
Iar ei, lăsatu-i-au să ţină
pe-afară-nchise uşile.
Şi-acum adună-n suflet vină...

S-a aruncat în viitor
pe-a timpului vrăjită cale
ştiind acum că e uşor
să afle leac dorinţei sale.
În viitor i se arată
o noapte lungă fără stele.
Iubitul ei de altă dată
ucide inorogi şi iele.
De-un suflet negru stăpânit
nu simte dragoste, nici milă...
L-a căutat şi l-a găsit,
dar nu a fost destul de-abilă
să îl închidă în ulcior,
iar magul i-a furat iubitul.
Ea caută cu-acelaşi dor
prin flori ce mor cu răsăritul
un suflet bun de Călător...
Şi îşi aşteaptă asfinţitul.

De-ar fi ştiut chiupul ce-ascunde,
de-ar fi ştiut că va iubi,
că, numai pentru trei secunde,
atâtea vieţi va irosi
desferecând boboci de flori
şi nu desferecând iubire,
s-ar fi gândit de două ori
blestemul dacă să-l deşire.
Năpasta unui Călător
era menită-atât să fie:
unealtă simplă şi zăvor.
Pe el? Să-l uite pe vecie...
Dar s-a întors şi-asupra ei
cu vârf şi îndesat făcutul
şi de atunci caută chei
s-adune sufletul şi lutul.

În noaptea-n care lumi se leagă
ea a legat vremea-ntr-o clipă
şi i s-a arătat întreagă
cărarea ei întru risipă.
Trecutul e bătut în cuie,
dar a aflat taina pierdută.
Ştie cum poate să descuie
lăcata cea nedesfăcută.
Dar ce i-a arătat descântul
că s-o petrece când zăvorul
se va deschide... Nu-i pământul
de-ajuns să-ncapă vrăjitorul
cu suflet negru de catran,
şi nici văzduhul nu-i înalt,
şi nici lărgime în ocean
nu-i pentru răul blestemat.
Ce să aleagă? Să îl lase
pe Călătorul fără nume
împrăştiat în flori frumoase
sau să condamne-ntreaga lume?
Şi pentru ce? C-are să-l piardă
când lutul lui va fi umplut
de magul cel hain - să-l ardă
focul gheenei cel temut!

Dar ce ar fi destinul, oare?
O hotărâre-i un macaz
ce schimbă-a timpului cărare.
Ar trebui să-şi ia răgaz
şi să despice firu-n patru,
să caute orice greşeală.
Scenariul e doar pentru teatru,
iar scena ei nu-i într-o sală.
Iubirea ei nu-i o nălucă
ca s-o arunce şi s-o uite
când iţa vieţii se încurcă.
Iubirea ei străbate punte
peste nestrăbătuta moarte.
Nimeni nu poate s-o înfrunte,
nimic n-o poate da deoparte.

În visul zămislit de vrajă
tâlharii nu erau tâlhari,
ci urmăreau să prindă-n mreajă
pe cel mai negru din acari,
pe cel ce ar cerni lumina
şi ar putea ucide timpul,
pe cel ce ar întinde vina
ca vântul, în deşert, nisipul.
Voiau să-i dea iarăşi un trup
acelui spirit, să-l învie.
Le fie matcă, iar ei - stup
al răului pe veşnicie.
Sute de ani s-au dus de-atunci,
urmaşii lor există încă.
Cei vechi lăsat-au către prunci
înverşunarea cea adâncă
cu care caută întruna
sufletul de catran ascuns
pe unde se-aciuează bruma,
unde lumina n-a ajuns.
Ei l-or găsi, că li-i asemeni,
iar ea îi va urma de-aproape.
Aşa cum strângi numai ce semeni
nici unul nu are să-i scape.
Toţi îşi vor merita pedeapsa
pe care ea le-o pregăteşte.
Ori firea-i dreaptă va da şansa
unei iertări cui se căieşte?
Pe Călător îl va ascunde...
Orbi vor fi ochii ce-l privesc
şi nimeni nu va şti pe unde
e trupul lui cel pămânesc,
aşa cum nimenea nu ştie
prin care flori îmbobocite
i-e sufletul - o păpădie
smulsă de vânturi rătăcite.

Tinca şi-a plănuit plecarea
în miez de noapte fără lună,
cu stelele ascunse-n marea
de nori ce prevestesc furtună.
Şi-a scos din cufăr pentru drum,
din catrafuse, ii, catrinţe.
A scuturat de praf şi scrum
un vraf de cărţi ce-nchid ştiinţe
de care mulţi n-au auzit,
le-a-mpăturit într-o năframă,
le-a pus în traistă şi-a pornit
prin noapte fără pic de teamă.

Răul întotdeauna lasă
un semn în urma lui, iar ea
ştie din semne să descoasă
cărarea paşilor cea grea.
Nenoriciri ce nu-s chemate
şi ghinioane fără noimă,
destine frânte de păcate
şi câte-o inimă diformă
i-au arătat calea cea dreaptă
când rătăcea în căutare.

Era adesea însetată
ori n-avea brumă de mâncare,
nicio anafură de pâine,
niciun ulcior de-apă curată,
dar grija zilei care vine
era mai neagră, întinată
de spaima că n-o izbândi.
Şi-atunci scuipa în sân grăbită,
făcea trei paşi spre miazăzi
şi arunca într-o clipită,
din suflet, îndoieli târzii.

Când i-a găsit, pe înserate,
şleahta de marţafoi fuduli
şopteau ferit, pe înfundate,
în mijlocul unei păduri.
Ascunsă după un stejar
la fel de demult ca ea,
a auzit despre-un hotar
pe care stă o şandrama
în chip de vamă, dar hotarul
desparte lumi, nu-i între ţări,
şi-n şandrama stă ca amarul
cel ce-nnegreşte depărtări.
O parte-i prinsă de lumină,
cealaltă-l trage printre umbre.
S-a smuls în veac din rădăcină
la vama trecerilor sumbre.
Aşteaptă de atâta vreme
trupul cel viu, golit de viaţă!
Un vuiet pare să o cheme
în tânguiri, prin câlţi de ceaţă.

Tinca s-a prefăcut bătrână,
s-a-nveşmântat în straie roase.
C-un băţ cu noduri strâns în mână
şi cu opincile scorţoase,
părea cea mai senilă babă
ce umblă fleandura pe drumuri,
boscorodeşte şi întreabă
cimilituri şi giumbuşlucuri.
Dar vorbele-i erau cu tâlc
şi ghicitorile - asemeni.
Bandiţii,-ntâi, tăcut-au mâlc
apoi au râs - să spargă cremeni
de cât i-a zghihuit hlizeala,
iar la sfârşit, străfulgeraţi
de câte le zicea marghioala,
au înţeles că-s demascaţi
şi-aflată le era cabala.
Negri la faţă ca pământul
şi cu priviri ucigătoare,
Tincăi i-au înfrânat cuvântul
şi mult n-a fost ca s-o omoare.
Dar i-a-mblânzit Catinca, iute...
Ca mieii îi mâncau din palmă
când, printre vrute şi nevrute,
le-a spus ce n-au băgat de seamă
şi ce le-a dat atât de furcă
de câte ori au încercat
magului negru să-i aducă
un trup puternic de bărbat.
Ei n-aduceau un trup pustiu
de minţi şi de simţirea toată,
ci unul cu un suflet viu.
Oricât ar fi de necurată
inima celui ce-i ales,
în trup nu intră deodată
sufletul vechi şi cel cules.
Iar dânsa cunoştea blestemul
şi-ar fi putut să îl arunce
pe-un trup, să-l lase la cheremul
magului negru, să-l apuce.

Tâlharii înşfăcat-au baba
de subsuori ca pe-o furnică
şi au purtat-o spre cocioba
de pe hotar. Ţipând de frică
şi zvârcolindu-se de ciudă,
Tinca-şi râdea de ei în barbă,
căci le menise-o soartă crudă.
Cum au intrat, s-a pus pe treabă.
A descântat ca altădată,
s-a rătăcit printre cuvinte,
dar vraja n-a fost terminată
şi i-a lăsat pustii de minte,
dar cu simţirile întregi
pe toţi tâlharii din colibă,
făcuţi pilaf, pe veci betegi.

Apoi în cea mai veche limbă
a-nfăşurat cu nouă lanţuri
şi-a ferecat nouă lăcate,
l-a prins cu frânghii şi cu laţuri
de vrăji mereu nestrămutate
pe sufletul muiat în noapte.
El a urlat şi s-a zbătut
până s-au stins în slabe şoapte
blesteme negre, de temut.

Adus-a lut din malul lumii
şi apă din nouă izvoare,
le-a frământat până când pumnii
i-au sângerat a răzbunare
şi-a încropit încă un chiup
ca să închidă vrăjitorul
şi să rămână fără trup,
să-l ţină prizonier ulciorul.

Tinca, luând chiupul în spinare,
a tras la coşmelie uşa
şi dusă-a fost, zburând călare
pe mătură. Numai cenuşa
a mai rămas să străjuiască
hotarul trecerilor sumbre,
căci a pus foc să pârjolească
locul acela plin de umbre
în care gheaţă ţi se scurge
prin vine-n loc de sânge cald
şi-n care nimeni nu ajunge
decât de-i mort ori blestemat.
Şi s-a grăbit Tinca spre el,
spre Călătorul ei iubit,
ca să-l cunoască în alt fel
decât părea că i-e menit.

În astă vreme, cel ascuns -
nimeni în lume să nu-l vadă -
în cerc închis, de nepătruns,
din farmece - ochiului nadă,
s-a deşteptat din somnul lung
al minţii, greu şi fără vise,
iar sufletu-i s-a smuls din jug
făcut din maci şi din narcise
şi i s-a adunat - furtună
de sentimente încâlcite.
O ameţeală mai nebună,
mai plină de neîmplinite
cărări de gând, cărări de vis
nu mai simţise înainte.
Era ca şi cum, indecis
pe marginea de doruri frânte,
pierduse-un zbor spre paradis
şi nici în iad să se împlânte
nu i-a fost dat, sărman proscris.

Năuc, fără să ştie când
şi fără ca să ştie unde
se află-n timp ori pe pământ
a prins să tremure, s-asude
şi să se-nvârtă fără rost,
să dea din colţ în colţ prin minte,
să-şi amintească cine-a fost
şi ce făcea mai înainte.
Locu-i era necunoscut,
lucruri ciudate şi străine
de tot ce-odată a ştiut
erau în jur, şi nu puţine.
Se-nnăduşea de-acum de spaimă,
avid de oxigen gemea,
i-ardeau obrajii, iar în palmă,
pâraie apa îi curgea.

Aşa mi l-a găsit Catinca,
înfricoşat şi năucit
că nu înţelegea nimica.
Dar când din ceruri s-a ivit
pe mătura-i zburând călare
fata aceea de demult
purtând cu dânsa, în spinare
un chiup pe care l-a ţinut
şi l-a cărat şi el odată,
s-a liniştit şi i-a zâmbit...
Era frumoasă acea fată!
O întrebare şi-a găsit
răspuns după atâtea ere:
"O fi frumoasă? O fi slută?"...
Din câte gânduri efemere
prin minte i-au trecut o sută
ori poate mii de ani 'nainte,
acesta a fost primul gând
ce i s-a strecurat în minte,
lumina vieţii-i aprinzând.
Şi a venit şi cu răspunsul
cel vechi: "Dar fie cum o fi!"
Apoi şi-a dat cu presupusul,
cam cât frumoasa l-o plăti:

"Frumoasă fată, aflu chiupul
în sacre mâinile-ţi prea fine,
aşa cum de-altfel ţi-e şi trupul...
Şi nu te supăra pe mine
c-am îndrăznit aste cuvinte,
c-oi dispărea cât ai clipi,
numai de mi-oi aduce-aminte
cât ai avut a mă plăti.
Să-mi dai un pol, ori doi să-mi dai,
să-mi iau la han ceva mâncare
şi-un pat acoperit cu strai
tot de mătăsuri moi, uşoare.
M-oi odihni în astă seară
şi mâine voi pleca la drum...
Un Călător poate să ceară
răgaz de tihnă şi parfum
de carne friptă pe grătar,
tot împreună cu friptura
pusă-ntr-un blid de ospătar.
Am să-mi astâmpăr cu ea gura..."

Cu inima brusc îngheţată
cu visurile spulberate,
cu dragostea ei sfărâmată
de vorbele lui aruncate
din neştiinţă, fără vrere,
cu lacrimi prinse strâns sub pleoape,
după ce-atâtea vieţi şi ere
n-a renunţat şi-acum, c-aproape
a reuşit să-nfrângă soarta,
a înţeles că-i un străin
cel căruia i-a deschis poarta
inimii ei. Şi-al ei destin
nu-i să trăiască o iubire
fără sfârşit, cum a crezut,
ci să-mplinească o menire:
să fie straja de temut,
vieţi după vieţi, o veşnicie,
a chiupului făcut din lut
ce ţine-nchisă o urgie.

A scos din sân un teanc de bani
şi l-a plătit pe Călător.
"Te du cu bine peste ani,
că mi-ai adus acest ulcior!
Dar înainte de-a pleca
să-mi dai ceva la care ţii,
ca viu în amintirea mea
de-a pururea să îmi rămâi."
El s-a plecat şi a cules
o floare-anume din poiană.
Din toate florile-a ales
steluţele de sânziană.
Şi i-a întins-o şi i-a spus:
"Nimic mai drag nu mi-e pe lume
ca floarea stelelor de sus
căzute-n iarbă, fără nume...
Lumina din cupola-naltă
o poartă florile în ele
şi noaptea se aprind şi poartă
din alt tărâm nebune iele.
De câte ori va înflori
în miezul verii pe câmpie,
tu furtunos să joci, să fii
jună, frumoasă pe vecie."
Ea l-a cuprins şi i-a furat
doar un sărut cu gust de miere,
apoi din braţe l-a lăsat
şi şi-a luat la revedere,
ştiind că nu l-o revedea
nicicând de-atuncea înainte,
că fiecare-şi va urma
drumul ursit cu legăminte.


Tinca-i frumoasă şi tot jună
dansează noaptea printre iele,
dar nu-i ca ele de nebună.
Demult e oale şi ulcele
al Tincăi iubit Călător,
răpus de-o gripă spaniolă,
care l-a prins pe voiajor
când naviga pe o gondolă.
Chiupul e tot legat cu vrajă
şi înăuntru-i magul rău.
Catinca a rămas de strajă.
Anul acesta-i la Ceahlău.
Am întâlnit-o-ntr-o fâneaţă;
dormea la umbră,-n sânziene.
Jucase până dimineaţă
cu ielele şi-i era lene,
dar am convins-o şi mi-a zis
povestea ei de necrezut.
M-a blestemat apoi în vis
să las orice am început
şi să nu am alte idei,
să scriu de chiupul cel de lut
şi să vă spun secretul ei.
(2015)