Pe marginea norului

Pe marginea norului a înflorit din lumină
un trandafir, o rătăcire de-afară de grădină.
L-aş fi cules fiindcă nu mă tem de spini...
Cine s-ar teme de aburii cei fini?
L-aş fi cules, dar n-am ajuns la el,
şi-atunci făcut-am din lumină un inel.
L-am prins în laţul din închipuire
ca pe un gând iertat de timp, dintr-o privire.
L-aş fi păstrat, dar soarele urcând pe cer
a mistuit în nefiinţă vremelnicul mister.
Captiv încă-n memorie îl ţin o clipă sau un an,
până când altui nor i-o înflori alean
stârnit de raza piezişă de la soare.
Apoi în nerostire numai o întrebare
îmi va isca nelinişti în liniştea tăcerii:
care din trandafiri - încununarea verii -
cernut de-o zbatere de geană neaşteptată şi fugară,
rămâne-va în amintire măcar până spre seară?

Trec oameni. Printre atâtea răsărituri
trec fără veste ca floarea de lumină -
o răsucire de filă dintr-o revistă plină
cu întâmplări banale, cu naşteri, cu sfârşituri.
O canapea de nor, un pat cu baldachin,
o rază dintr-un vis le colorează clipa.
Un rând dintr-o scrisoare în care cu aripa
întinsă, sângerând, un gând se-nalţă plin
pe marginea de nor, a înflorire trecătoare,
dezleagă clipa şi-o întinde cu ardoare
cadou eternităţii, neîngrădit de zare.
(2014)

M-am întors printre cuvinte, cel puţin pentru o zi... Vă mulţumesc pentru gândurile calde de la jocurile de acum două săptămâni. Îmi pare rău că n-am găsit energia de a vă răspunde la timp.
Poezia se înscrie în tabelul duzinii, găzduit de Eddie.